Lemnul a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiind resursa cu cele mai multe întrebuințări. Aproape că nu exista construcție gospodărească, unealtă, obiect, ustensilă casnică, piesă de mobilier sau instrument muzical care să nu fie confecționată din lemn. Și tocmai pentru că în activitatea de prelucrare a acestuia meșterul popular a plecat de la îndemânare și a ajuns cât ai bate din palme la talent, măiestrie și artă, putem vorbi în ziua de azi (o spun specialiștii, nu noi) despre ”civilizația românească a lemnului” sau ”arta românească a lemnului”.
Este lesne de înțeles preocuparea sporită pentru prelucrarea lemnului, întrucât calitățile sale ca material îl fac extrem de maleabil și ușor de ornat și modelat, fără a presupune tehnologii minuţios elaborate. Decorul, de un mare simț artistic, al construcţiilor ţărăneşti se caracterizează prin factura sa stilizată şi viguros reliefată datorită tehnicii folosite: cioplirea şi dăltuirea în lemn a unor obiecte cum ar fi consolele ferestrelor, ramele uşilor şi ferestrelor, porţile mari, toate ornamentate cu motive puternic scoase în relief.
În Maramureș a înflorit, poate mai mult decât în oricare altă regiune a țării noastre, arta prelucrării lemnului. Nu ai cum să nu te minunezi de frumusețea vechilor case, porți și biserici întâlnite aici. Unul dintre simbolurile cele mai de preț ale Maramureșului este Poarta maramureșeană. Este atât de multă frumusețe și poezie în aceste porți, considerate, pe bună dreptate, niște ”cărți” făcute cu dalta!
Nicăieri în România, geniul artistic al poporului român, nu este mai prezent și mai vizibil ca în zona Mara Cosău – Creasta Cocoșului, destinaţie ecoturistică, parte a Maramureșului istoric, sau ca în unele localități din Țara Lăpușului. Este dovada vie a unei gândiri profunde, a unei conștiințe colective și a comuniunii spirituale cu natura. Prin arta și munca sa, țăranul autentic dăruiește din înțelepciunea populară generațiilor viitoare, tocmai pentru că lucrul făcut de el nu este numai un obiect funcțional, ci unul care îmbogățește și înfrumusețează locul, transmițând un mesaj.
Poarta, ca simbolistică, este menită să împartă zona sacră de cea lumească, răul de bine, însă în Maramureș, însuși procesul prin care un stejar devenea poartă, respecta un întreg ritual. Astfel, tăierea stejarului trebuia să coincidă cu o perioadă de nopți cu Lună plină – pentru a îndepărta din jurul gospodăriei orice nenorociri și toate „ceasurile rele”. Apoi, transportul lemnului din pădure trebuia să se facă într-una din zilele lucrătoare „de dulce” (marți, joi sau sâmbătă), în virtutea credinței că astfel lemnul va fi aducător de noroc. Sub stâlpul care leagă pragul se puneau „bani, agheasmă și tămâie, ca să nu se apropie ciuma.” Iar pentru apărarea averii și a casei, pe stâlpi se incizau figuri antropomorfe, protectoare.
Porţile maramureşene sunt unice prin felul în care sunt construite, prin dimensiune şi mai ales pentru felul în care sunt ornate. Acestea însă, în cultura străveche maramureşeană, au o semnificaţie mult mai profundă decât cea strict ornamentală.
Folcloristul şi etnologul Pamfil Bilţiu arată în cartea sa ”Studii de etnologie românească” că importanţa porţii maramureşene este dată nu doar de faptul că are un rol practic, ci mai ales de simbolistica ei din vechime: ”Ea constituie primul contact vizual între cei din familie şi cei dinafara ei. Dar importanţa porţii din gospodăria ţărănească, rosturile cu care a fost învestită rezidă nu numai în bogăţia sistemului de semne simbolice, ci şi în obiceiurile care s-au statornicit în jurul ei, de-a lungul vremii, în tradiţiile legate de ea”. În imaginaţia omului din popor, poarta constituia o veritabilă barieră în calea răului, îndeplinea rolul unei veritabile perdele protectoare, mai arată autorul. Simbolistica motivelor sculptate pe porţile maramureşene au constituit subiectele mai multor studii. Istoricii care le analizează susţin că majoritatea provin din precreştinism, iar că unele sunt simboluri dacice, sau chiar antice.
Specialiștii în istorie, etnologie şi artă populară susțin că în trecut, doar nobilii aveau dreptul de a avea o astfel de poartă. Înainte şi până în perioada interbelică aveau voie să-şi facă poartă exclusiv nobilii, numai cei care aveau un anumit statut social şi istoric. Vă veţi întreba probabil cum îşi împrejmuiau, totuși, casele cei care nu era nobili. Aceştia aveau doar o vraniţă (poartă de scânduri sau nuiele împletite), iar în loc de portiţă mică, aveau prileaz (treaptă făcută la gardul de nuiele ca să se poată trece dincolo), arată tot specialiștii. Modelul şi structura acestora au evoluat pe parcurs, ajungând în timp un brand pentru Maramureş, însă încet, încet au început să apară şi motivele foarte încărcate, aşa cum le cunoaştem acum.
După anul 1950, pentru că a crescut nivelul de trai, apar şi motivele folclorice mai încărcate. Explicaţia este simplă: odată dispărută lupta de clasă, a venit ”egalitatea”, permițându-li-se tuturor să-și făurească astfel de porţi. Şi atunci toată lumea a făcut cum a vrut, acesta fiind principalul mod prin care ţăranul îşi putea arăta opulenţa. Astăzi, înă, toate sculpturile au rol pur decorativ, cu excepţia celor creştineşti (ale bisericilor etc).
Dacă aceasta a fost, în mare, evoluţia motivelor sculptate pe porţi, în ceea ce priveşte structura acestora au avut loc unele modificări serioase. Aşa, mai spun aceiași istorici, a apărut poarta cu cinci stâlpi. Iniţial, porţile erau construite pe trei stâlpi, care închideau o portiţă mică şi una mai mare. Porții cu trei stâlpi i s-au adăugat doi stâlpi în faţă, devenind astfel aceste vestite porţi monumentale, care acum sunt un brand al Maramureşului. Acest lucru s-a întâmplat în 1936, când, în cadrul unei tabere de sculptură-pictură organizată de Ministerul Culturii care a reunit mai mulți artiști din România, absolvent de Școală de construcții, inginer de drumuri și poduri și apoi de Belle Arte în Paris, pe numele său, Traian Bilţiu-Dăncuş, a venit cu ingenioasa idee de a realiza o poartă monumentală, ca un Arc de Triumf, cu cinci stâlpi.
Poarta tipic maramureșeană este înaltă și construită pe 3 stâlpi verticali și unul orizontal, poziționat sus (pragul de sus al porții), care unește construcția si care se numește fruntar. Peste fruntar se face acoperișul – hăizașul – acoperit cu draniță. Pentru ţăranul maramureşean, trecerea pe sub hăizaşul porţii devenea aproape un act ceremonial, purificându-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat în universul casnic al gospodăriei şi familiei. În toate culturile tradiţionale, trecerea pe sub o poartă, mai mult sau mai puţin grandioasă, simbolizează o transformare.
Unele dintre motivele sculptate aveau substraturi magice, însă decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de meșterii populari ne permit incursiuni într-un univers mitologic, antecreștin. Stâlpii porților sunt expresia marilor mituri din cultura noastră populară. Simbolurile sculptate pe porți datează din perioada precreștină și au ca scop protecția și purificarea membrilor familiei în momentul trecerii pe sub ea.
Printre cele mai întâlnite simboluri sunt:
Funia care decorează poarta de lemn separă gospodăria de orice este în afara ei, ocrotind-o, parcă, în mod magic. Deseori, funia sculptată se intersectează în cruce, unul din cele mai eficiente moduri de a te apăra de răul nevăzut și neprevăzut. Dinții de lup de pe margine, ca un fierăstrău, apără de rău, de lupul cel văzut, dar și de lupul cel nevăzut. Frânghia răsucită, sculptată în relief, nu lipsește de pe lemnul niciuneia dintre bisericile maramureșene și de multe ori înconjoară biserica într-un brâu. Femeile, în zilele noastre, când vin să se roage la slujbă, dacă nu mai au loc în biserică, stau afară și țin mâna pe acest brâu de lemn, ca să fie conectate cu Divinitatea.
Rozetele solare te anunță că ritmul întregii vieți se ghidează după mișcarea soarelui și după anotimpuri, soarele dând viață la tot ce este în jur. Uneori mai apare și o figură umană, sculptată în poartă, reprezentând strămoșul, cel care nu mai este prezent fizic, dar care continuă să vegheze asupra întregii gospodării și a urmașilor neamului său. Discul solar, cultul soarelui nu lipsește de pe nicio poartă, nici de pe leagăne, ori de pe lăzi de zestre și alte obiecte de trebuință.
Arborele vieții simbolizează viața veșnică, tinerețea fără bătrânețe.
Figurile antropomorfe (reprezentări ale oamenilor) sculptate în stâlpii porților aveau rolul de a proteja casa, gospodăria de forțele Răului. Pentru țăranul maramureșean trecerea pe sub hăizașul porții devenea aproape un act ceremonial, purificându-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat în universul casnic al gospodăriei și familiei. Cât despre porțile noi, acestea au elemente decorative mult îmbogățite, de inspirație recentă, dar și-au pierdut din semnificațiile inițiale, păstrând doar componența esteticului.
Spre deosebire de poarta secuiască, poarta maramureșeană trebuie să aibă musai sculptată o cruce. Istoricii spun că și crucea e un simbol precreștin.
Pomul vieții – simbolul vieții fără de moarte și al rodniciei nesfârșite
Motivul șarpelui – păzitorul gospodăriei
Roțile și rozetele solare îți dau de înțeles că ritmul ciclic al vieții pe Pământ este dirijat de Soarele dătător de viață. Mai jos, pe poarta maramureșeană se află strămoșii familiei actuale care continuă să vegheze asupra urmașilor. În același timp ei îți oferă prin mici episoade sculptate în lemn, prețioase lecții de viață. Toate aceste simboluri transformă trecerea printr-o astfel de poartă într-un ritual de curățare înainte de a pătrunde în spațiul sacru al familiei.
Ce poate fi mai grăitor, ca și intenție de continuitate a poporului român, decât această inscripție cu “Am fo și oi si” alături de o scenă cu figuri umane, care probabil sunt strămoșii ce veghează, cu brazi și elemente naturale specifice zonei, cu reprezentarea portului tradițional și a ocupațiilor tradiționale. Atașamentul localnicilor față de aceste valoroase construcții, cu atât de profunde rădăcini în tradițiile de cultură și artă, cât și în istoria social-politică a Maramureșului este ilustrat și de faptul că până în ziua de astăzi s-a păstrat obiceiul de a categorisi gospodăriile după porți.
Doar o simțire profundă și o gândire creatoare de lungă durată au putut da naștere unei asemenea bogății și varietăți de construcție și ornamentare ce nu pot fi produsul unui singur om sau a unui grup restrâns dintr-un timp anume. Prelucrarea lemnului și transformarea lui de la util până la artă s-a plămădit din truda perpetuă a unui neam în toată vremea și în tot locul. Și chiar tăiat din rădăcină, lemnul parcă a simțit că omul este creat din țărână și s-a altoit pentru totdeauna pe mâinile trudite ale meșterului popular, trăgându-și seva de viață nouă din sufletul, trăirea și identitatea unui neam.
4 comentarii
[…] Sursa — https://edifica.ro/constructii-si-amenajari/arhitectura/portile-maramuresene-elemente-arhitecturale-… […]
[…] Sursa — https://edifica.ro/constructii-si-amenajari/arhitectura/portile-maramuresene-elemente-arhitecturale… […]
[…] Sursa — https://edifica.ro/constructii-si-amenajari/arhitectura/portile-maramuresene-elemente-arhitecturale-… […]
[…] Sursa – https://edifica.ro/constructii-si-amenajari/arhitectura/portile-maramuresene-elemente-arhitecturale-… […]