Alba Iulia, prima capitală a Ţării Româneşti şi locul unde, la 1 decembrie 1918, a avut loc Marea Adunare Naţională (prin care se pecetluia unirea provinciilor Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România), se află în imediata apropiere a vechii cetăţi dacice Apulum, cu izvoare arhelogice care se întorc în timp până în mileniul al V-lea Î.Hr. Aşezată în centrul podişului ardelean într-o zonă de interferenţă a dealurilor ce coboară din Munţii Trăscăului cu şesurile din valea cursului mijlociu al Mureşului, cu împrejurimi deosebit de atrăgătoare, este un adevărat centru spiritual şi cultural al românilor de pretutindeni.
Partea de vest a oraşului este străjuită de înălţimile împădurite ale Munţilor Metalici. Spre est, peste Mureş, se disting dealurile argiloase de culoare roşiatică ale podişului ardelean, erodate de râurile Mureş, Sebeş şi Secaş, acestea formând un şir de râpe cu forme interesante şi vegetaţie rară. Spre sud, în zilele senine, se văd culmile Munţilor Sebeşului (sau Şureanu).
Nu ne putem referi la Alba Iulia fără să amintim de stema oraşului, care se compune dintr-un scut rotunjit cu marginile triunghiulare, scut tăiat în bandă și în bară, cu trei cartiere. În primul cartier, de azur, se află pasărea cruciată a Țării Românești, de aur, însoțită de soare în dreapta și de lună în stânga. În cartierul al doilea, în câmp roșu, este reprezentat capul de bour al Moldovei, de argint, însoțit în dreapta de o rază luminoasă și în stânga de o semilună crai nou. În șef, în câmp de hermină, se regăsește coroana de oțel a României, în culoare naturală, care amintește atât de independența României, obținută în anul 1877, cât și de înfăptuirea Marii Uniri în anul 1918. Scutul este surmontat de o acvilă cruciată ieșind. Acvila cruciată, capul de bour și leii rampanți, afrontați, de culoare roșie sunt simbolurile tradiționale pentru provinciile României, a căror unitate s-a desăvârșit în anul 1918. Acvila cruciată aflată pe coroana murală semnifică rangul de capitală a Principatelor Unite în timpul lui Mihai Viteazul și este semnul distinctiv adoptat pentru toate localitățile, foste capitale ale românilor, în decursul istoriei.
Istorie
Cu o istorie zbuciumată, martirică şi glorioasă, care se întinde de la triburile dacilor apuli şi până la relativ recentul moment din data de 31 iulie 1990, când s-a hotărât sărbătorirea Zilei Naţionale a României pe 1 decembrie, Alba Iulia este mult mai mult decât putem noi descrie în cuvinte. Originile oraşului Alba Iulia de astăzi se pierd în negura timpului.
Primele menţionări istorice antice scriu despre Apoulon (Apulum), marea aşezare a dacilor apuli (adică cei drepţi, cei viteji), care de la culmile Pietrei Craivii (astăzi satul Craiva, comuna Cricău, judeţul Alba) dominau întreg Podişul Transilvan. Însă locurile acestea au fost de fapt populate de oameni încă din vremuri imemoriale. Cercetările şi săpăturile arheologice efectuate în nordul oraşului au scos la iveală o importantă aşezare neolitică locuită de populaţii de păstori şi agricultori în urmă cu aproximativ 5.000-1.900 ani î.Hr. După cucerirea Daciei de împăratul Traian, acesta a hotărât ca pe fosta cetate a dacilor apuli să fie construit unul dintre cel mai mari castre romane din toată Dacia, fortificaţie care se întindea pe o suprafaţă de aproape 21 de hectare. În jurul castrului a apărut ulterior o aşezare civilă pe care administraţia romană a denumit-o Apulum în amintirea triburilor dace autohtone. Mai apoi, în timpul împăratului Marcus Aurelius, aşezarea Apulum a fost ridicată la rang de municipiu, primind titlul de Municipium Aurelium Apulense.
Cetatea şi aşezarea civilă au trecut cu bine şi de epoca luptelor cu popoarele migratoare. Iar populaţia autohtonă a continuat să apere „cetatea de piatră” de pe platou, o construcţie impresionantă, din piatră de culoare albă, ceea ce i-a făcut probabil pe slavi să-i dea noul nume care l-a detronat pe cel vechi, “Bălgrad”, adică Cetatea Albă în traducere directă din slavonă. Românii i-au zis simplu, pe limba lor, Alba, menţionată în documente pentru prima oară în anul 1177, când localitatea era deja cetate regală.
Alba Iulia a avut parte de condiţii bune de dezvoltare până în anul 1241, dată la care are a fost grav afectată în urma invaziei tătare, una dintre cele mai cumplite devastări pe care le-a suferit acest oraş. Timp de 17 decenii, Alba Iulia a fost capitala Principatului autonom al Transilvaniei. Ca Cetate princiară, scăpată de sub tutela Episcopiei catolice, devine oraş liber. Noul statut îi deschide drumul spre o dezvoltarea deosebită, sub aspect edilitar, arhitectonic, economic şi cultural. Este perioada în care devine şi un important centru de cultură, în plină epocă de manifestare a umanismului renascentist. Centrul ei se va deplasa de la curtea episcopală la cea princiară.
După devastatoarea înfrângere de la Mohacs din anul 1526, suferită în faţa armatei otomane a lui Suleiman Magnificul, în urma căreia regatul ungar avea să dispară, şi în urma ocupării cetăţii Buda din anul 1540, Principatul Transilvaniei a devenit tributar Imperiului Otoman, dar în acelaşi timp a dobândit un grad deplin de autonomie internă, situaţie care a favorizat şi dezvoltarea pe mai multe planuri a oraşului Alba Iulia. Mai apoi, Alba Iulia devine reşedinţa dinastiei de Bathory, lucru care avea să ducă la o nouă epocă de dezvoltare. Aici a apărut, în 1699, Bucoavna, primul abecedar din istoria învăţământului românesc şi tot Alba Iulia a fost cel mai important centru tipografic în perioada secolului al XVII-lea. S-au tipărit cărţi în limba română, latină, maghiară şi germană, una dintre cele mai importante fiind „Noul Testament”, în prefaţa căreia mitropolitul Simion Ştefan formulează ideea necesităţii unei limbi scrise comune pentru toţi românii din toate provinciile.
Castrul Roman Apulum
În 1622, sub patronajul principelui Gabriel Bethlen, ia fiinţă colegiul academic de la Alba Iulia, ce va deveni cea de-a doua şcoală cu rang de universitate din Transilvania, după cea de la Cluj. Cu siguranţă unul dintre cele mai importante momente din cronologia acestui oraş, este cel din data de 1 noiembrie 1599, când voievodul Mihai Viteazul avea să intre în Alba Iulia ca învingător şi prim unificator de stat, care a realizat atunci unirea politică a Transilvaniei şi a Ţării Româneşti sub conducerea sa. După moartea lui Mihai Viteazul (în 1601), Alba Iulia, a fost distrusă de mai multe ori de armatele sale rivale – Basta şi Moise Secuiul.
Oraşul a fost refăcut de-a lungul timpului, astfel încât la data de 7 octombrie 1698, a avut loc aici Sinodul de Unire cu Biserica Romei, sinod în urma căruia o parte a românilor transilvani, iniţial ortodocşi, au treacut la catolicism, moment marcat şi de apariţia Bisericii Române Unită cu Roma. Deşi la 13 iulie 1795, Maria Tereza – împărăteasa de mare glorie habsburgică, a emis decretul de toleranţă pentru românii de religie ortodoxă din Transilvania şi le-a permis numirea unui episcop ortodox, el nu a avut efectele scontate.
La 14 februarie 1761, preoţii ortodocşi care lăsaseră crucea pentru a încinge sabia dreptăţii în fruntea ţăranilor, ţin o adunare sinodială la Alba Iulia. Câţiva ani răscoala a fost condusă de călugărul Șofronie din Sălişte. Țăranii au înaintat autorităţilor de la curte numeroase jalbe, în care cereau repararea nedreptăţilor de care sufereau. Între aceste acţiuni se înscrie şi cererea înaintată împăratului în anul 1779 de Horia şi Cloşca. Lor li se alătură, în 1784 şi Gheorghe Crişan. Se aprinde astfel torța care va da foc pulberii de nemulţumiri acumulate de secole. Deşi răscoala a fost înfrântă iar căpeteniile au fost aduse în lanţuri în cetate la Alba Iulia la 27 decembrie 1784, ea a zguduit puternic întregul edificiu al orânduirii feudale. Locuitorii oraşului au fost martorii, împietriţi de ură şi groază, ai supliciului frângerii cu roata a martirilor răscoalei ţărăneşti, osândă ce constituie una dintre cele mai cumplite cazne aducătoare de moarte din câte a cunoscut omenirea. Din acest moment istoric, Alba Iulia a căpătat şi valoarea de simbol al luptei maselor populare pentru dreptate socială şi libertate. Alba Iulia a jucat un rol important şi în decursul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, când garnizoana oraşului alcătuită în mare parte din etnici români se aliază cauzei naţionale pentru care Avram Iancu lupta în Munţii Apuseni.
Deşi Alba Iulia nu a fost un oraş industrial se întâlnesc şi aici ” reuniuni ” şi „asociaţiuni ” profesionale şi culturale ale meseriaşilor şi lucrătorilor. În 1869 se dă în exploatare calea ferată Alba Iulia – Arad, iar în 1895 linia ferată îngustă Alba Iulia – Zlatna, căi de comunicaţie importante care ajută la dezvoltarea economică a oraşului. În împrejurimile Albei creşte, odată cu exploatarea de tip capitalist, valul de nemulţumire în rândurile muncitorimii miniere. La 1850 Alba Iulia era indicată drept centru firesc al căilor ferate transilvănene datorită poziţiei sale geografice deosebit de favorabile. Între anii 1894-1895 în oraş s-a introdus curentul electric, iar în 1900 s-a pus pentru prima dată în consiliul orăşenesc problema asfaltării trotuarelor.
Oraşului Alba Iulia i-a revenit marea şi nobila misiune de-a găzdui desfăşurarea unui măreţ act din viaţa României moderne. Evocând atmosfera creată cu ocazia evenimentului, amintim că în dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918 spre Alba Iulia se revărsau adevărate torente populare, care veneau să pecetluiască de astă dată unirea începută, cu trei veacuri în urmă, tot în acest loc, de Mihai Viteazul. Călătorul care trece astăzi prin Alba Iulia devenită centru turistic, vizitând Muzeul Unităţii Naţionale din chiar clădirea unde s-a înfăptuit Marea Unire, vede săpat în piatră pe frontispiciul arcului de triumf de la intrare: “În anul Domnului 1918, 1 decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil prin votul solemn şi unanim al poporului, unirea Transilvaniei cu întreaga Daco-România. Eternă fie aducerea aminte a acestui act măreţ”. Ratificarea unirii Transilvaniei cu România s-a făcut apoi prin Decretul Lege nr. 3631 din 11/24 dec. 1918.
În Alba Iulia, în anul 1922 s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Neamului, unde pe data de 15 octombrie 1922 regele Ferdinand I şi regina Maria aveau să fie încoronaţi ca monarhii care au reunit toate provinciile istorice româneşti sub un singur sceptru. Şase ani mai târziu, în data de 6 mai 1928, Alba Iulia ajunge centrul unor lupte politice acerbe. Partidul Naţional Ţărănesc a organizat o adunare la care au participat peste 100.000 de cetăţeni, adunare care făcea parte dintr-o vastă campanie de răsturnare a guvernului liberal de atunci.
După instaurarea regimului comunist, Alba Iulia are parte de aceeaşi soartă precum toate celelalte oraşe din România. Între altele, oraşul Alba Iulia a mai fost în trecutul apropiat şi reşedinţa Ţinutului Mureş. În urma reformei administrative din anul 1968, oraşul este ridicat la rangul de municipiu şi reşedinţă de judeţ a judeţului Alba. Ca o recunoaştere a rolului pe care l-a avut Alba Iulia în istoria neamului, în fiecare an la 1 Decembrie se sărbătoreşte, în special aici, Ziua Naţională a României, municipiul Alba Iulia fiind declarat de către Parlamentul României în anul 1994 „Cetate Simbol a Marii Uniri a Românilor”.
Cu o asemenea istorie tumultoasă, oraşul este deosebit de bogat în obiective istorice, culturale şi turistice. Aici se pot vizita Catedrala romano-catolică “Sfântul Mihail”, Catedrala Reîntregirii, Biserica grecească cu hramul Buna Vestire, Biserica Memorială “Mihai Viteazul”, Biserica cu hramul Sfintei Treimi, Biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Castrul roman şi cetatea veche (medievală), Palatul Princiar, fostul Comisariat şi Manutanţa, Palatul Apor, Palatul Arhiepiscopiei, Cetatea Bastionară Alba Carolina, Biblioteca Batthyaneum, Sala Unirii, Muzeul Naţional al Unirii, cea mai mare clădire în stil romanic din acest oraş, şi multe edificii martore ale istoriei acestui loc unic în lume, edificii incluse în prezent în circuitul turistic şi cel cultural.
Cetatea Alba Carolina, greu de uitat!
E aproape imposibil de descris în puţine rânduri, dar infinit mai uşor de luat la pas. Inima oraşului este Cetatea Alba Carolina, locul în care trecutul are viitor! După ani întregi de muncă şi restaurare, Cetatea Alba Carolina îşi arată adevărata valoare şi îşi aşteaptă vizitatorii cu toate porţile deschise, mai frumoasă ca oricând. Pregătiţi-vă pentru o lecţie de istorie total neconvenţională, trăită pe viu, alături de oamenii şi personajele care au scris-o şi înfăptuit-o, în locurile binecuvântate în care Cetatea Alba Carolina respiră aerul istoriei. Construită prin munca silnică a 20.000 de iobagi, este una dintre cele mai impresionante construcţii de acest gen din Europa. Întinzându-se pe 120 de hectare, construcţia edificiului a început în 1715, după planurile arhitectului italian Giovani Morando Visconti şi a durat 24 de ani. Cetatea bastionară de tip Vauban de la Alba Iulia a fost construită între anii 1715-1739 în contextul instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania. Autorităţile habsburgice au văzut în noua fortificaţie una cu un rol important, atât în sistemul de apărare împotriva turcilor, dar şi de consolidare a puterii lor în teritoriile ocupate. Astfel, urma să devină fortificaţia principală a Transilvaniei, mai ales că era construită după cele mai noi metode de fortificare ale vremii, inspirate de sistemele concepute de arhitectul militar francez, mareşalul Vauban. Fortificaţia bastionară de la Alba Iulia este apărată de trei sisteme de fortificaţii. Acestea adoptă forma unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată, caracteristică cetăţilor de acest tip. Bastioanele cetăţii le regăsim astăzi, la fel ca la începuturi, purtând aceleaşi nume ca şi în trecut: Trinitatea, cel mai mare bastion, poate fi recunoscut după blazonul încoronat cu câmpuri multiple şi frunze de acant, Sfântul Ştefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano şi Sfânta Elisabeta.
Porţile I, II, III (cea mai impozantă dintre ele), IV şi V au fost recent recondiţionate şi sunt deschise spre vizitare. În partea sudică a cetăţii veţi putea merge pe Traseul celor 3 fortificaţii, care oferă vizitatorilor posibilitatea de a călători în timp de-a lungul a două milenii, printre vestigiile a trei fortificaţii, din trei epoci diferite, construite succesiv pe aceeaşi locaţie, fiecare nouă cetate incluzând-o pe cea veche: Castrul Roman (106 d.Ch.), Cetatea Medievală (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina (sec. XVIII). Ceremonialul schimbului de gardă adună în fiecare zi, dar mai ales sâmbăta, zeci de turişti dornici să vadă un spectacol unic, menit să aducă viaţa între zidurile fortificaţiei vechi de trei sute de ani.
Traseul Porţilor Cetăţii: 7 porţi mereu deschise către una dintre cele 7 minuni ale României: Cetatea Alba Carolina!
Poarta I a cetăţii bastionare asigură accesul din direcţia estică, dinspre Oraşul de Jos. Patru basoreliefuri impresionante cu scene din mitologia greacă şi romană fac cea mai bună legătură cu mileniile trecute, cu originile cetăţii.
Poarta a II-a este amplasată pe cea de-a doua linie de apărare, în capătul de sus al unui culoar construit în rampă. Poarta a fost distrusă în 1937, în timpul ridicării Obeliscului dedicat lui Horea, Cloşca şi Crişan, fiind reconstituită pe baza imaginilor de epocă.
Poarta a III-a este adevăratul simbol al oraşului Alba Iulia, cea mai mare şi mai impunătoare dintre porţile cetăţii, între bastioanele Sfântul Eugeniu de Savoia şi Sfântul Capistrano, asigurând intrarea în fortăreaţa propriu-zisă. Poarta masivă este susţinută de patru piloni şi opt pilaştri angajaţi ce susţin prin arcuri puternice bolţile deasupra cărora se ridică postamentul statuii ecvestre a lui Carol al VI-lea, împăratul Imperiului Austriac în timpul căruia s-a ridicat cetatea. Fostul Comisariat şi Manutanţa sunt alte două obiective esenţiale ce trebuie văzute în Cetatea Alba Carolina. Clădirea comisariatului s-a numărat între primele proiecte realizate de arhitectul cetăţii, G.M. Visconti.
Poarta a IV-a este singura poartă ornamentată de pe latura de vest a cetăţii, fiind poziţionată la mijlocul curtinei ce leagă bastionul Trinitarienilor de bastionul Sf. Mihail şi la capătul de vest al drumului principal care străbate cetatea. Poarta este împodobită numai pe partea interioară, unde se remarcă o intrare semicirculară flancată de doi pilaştri prevăzuţi şi ei cu coloane şi atlanţi, la fel ca şi celelalte 3 porţi de la răsărit. Poarta era utilizată extrem de eficient de armata austriacă. Astfel, la nivelul superior se găseau spaţiile de locuit ale personalul militar, transformate uneori şi în loc de detenţie pentru ofiţeri. Dedesubt, în valul de pământ al curtinei, au fost amenajate simetric camerele de gardă.
Poarta a V-a a fost amplasată pe colţul de sud-vest al ravelinului Sf. Mihail, demolat parţial în 1921, cu ocazia lucrărilor de construcţie a Catedralei Ortodoxe. Poarta este una dintre intrările secundare, aflate în partea vestică a cetăţii Alba Carolina. Arhitectura acesteia este una simplă, fără elemente sculpturale. În faţa porţii se găseşte un pod ce face legătura între ravelinul Sf. Mihail şi cea de-a treia linie de apărare a cetăţii, numită contragardă.
Poarta a V-a a beneficiat de lucrări de restaurare şi conservare. Acestea s-au desfăşurat pe parcursul anului 2010, proiectul de reabilitare fiind realizat de Primăria Municipiului Alba Iulia şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi finanţat de guvernele Islandei, Liechtenstein-ului şi Regatului Norvegiei prin Mecanismul Financiar Spaţiul Economic European.
Poarta a VI-a nu a fost încă reabilitată, dar este inclusă în proiectul de refacere a zidului de vest al cetăţii, distrus în 1921, în timpul lucrărilor de ridicare a Catedralei Încoronării. Odată cu refacerea porţii se va reconstitui drumul regal, traseul pe care a fost primit regele Ferdinand I în Cetatea Marii Uniri.
Poarta a VII-a era utilizată de trupe, pe zona contrafortului sudic. În timpul asediului cetăţii de către trupele maghiare, între anii 1848-1849, a fost blocată, fiind repusă de curând în circuit. Poarta scurtează la jumătate drumul turiştilor care aleg să intre în Cetate dinspre latura de nord a fortificaţiei.
În cadrul Cetăţii Alba Carolina, a doua cea mai vizitată destinaţie turistică din România, după Castelul Peleş, se mai află: Grupul Statuar al Corifeilor Unirii, Celula lui Horea, Cloşca şi Crişan şi obeliscul ridicat în memoria acestora, Monumentul de pe Dealul Furcilor, un obelisc din piatră ce marchează locul unde au fost traşi pe roată cei trei martiri, statuia ecvestră a Voievodului Mihai Viteazul (din 1968, sculptor Oscar Han), monumentul închinat memoriei lui Avram Iancu, monumentul Custozza, ridicat în amintirea soldaţilor şi ofiţerilor din Regimentul 50 infanterie din Alba Iulia, căzuţi în bătălia de la Custozza din timpul războiului austro-italian din 1866, monumentul Losenau, ridicat în 1853, în memoria colonelului Losenau, căzut în lupta împotriva trupelor conduse de generalul Bem şi busturile Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria.
Castrul roman şi Cetatea veche
Important sit arheologic, aici a fost centrul unde a staţionat Legiunea XIII Gemina (106-275), adaptat şi utilizat apoi în decursul Evului Mediu ca cetate feudală, cunoscută sub numele de Bălgrad, ea păstrându-şi parţial zidurile până în secolul XVIII.
Fostul Comisariat și Manutanţa
Imediat după Poarta a III-a se află clădirea fostului comisariat şi a manutanţei, construită în secolul al XVIII-lea, dar care păstrează detalii arhitectonice anterioare acestui secol. Scopul pentru care a fost construită a fost acela de depozit pentru armată.
Sala Unirii
Muzeul Naţional al Unirii şi Sala Unirii
Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia a fost înfiinţat în anul 1888 din iniţiativa Societăţii de Istorie, Arheologie şi Ştiinţe Naturale a comitatului Alba. El a funcţionat la început în clădirea grădiniţei de pe lângă biserica ortodoxă din Lipoveni, apoi într-un local din cartierul Maieri (azi Şcoala generală nr. 3), iar după anul 1918, în aripa nord-estică a complexului Catedralei Ortodoxe. Din anul 1968 această prestigioasă instituţie are sediul în edificiul „Babilon”. Patrimoniul iniţial al muzeului s-a constituit din donaţiile membrilor Societăţii mai sus menţionate, în special ale unui pasionat colecţionar, avocatul Sigismund Reiner. După Unirea Transilvaniei cu România din 1918, muzeul s-a bucurat de sprijinul societăţii „Astra”. A fost mutat în aripa nord-estică a Complexului Catedralei Ortodoxe şi inaugurat la 20 mai 1929, cu ocazia aniversării a zece ani de la unirea Transilvaniei cu România, ca Muzeu al Unirii. O nouă etapă în evoluţia muzeului albaiulian începe în 1938, când marele savant Nicolae Iorga, preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, îl numeşte director pe prof. Ion Berciu. Muzeul va primi o nouă denumire – Muzeul Regional Alba Iulia şi va fi inclus în bugetul ţinutului Mureş. Aniversarea, în anul 1975 a 375 de ani de la prima unire politică a ţărilor române, a constituit un bun prilej pentru reorganizarea completă a expoziţiei de bază a muzeului, cu colaborarea a numeroase muzee din ţară şi a unor istorici de seamă, revenindu-se la denumirea de Muzeul Unirii. O realizare deosebită a perioadei de după revoluţia din decembrie 1989 este înfiinţarea în cadrul muzeului, a Centrului Naţional de Conservare şi Restaurare Carte, în anul 1996. Muzeul Unirii este situat în clădirea „Babilon”, faţă în faţă cu Sala Unirii, pe Str. Mihai Viteazu nr. 12-14 (în apropierea Cetăţii), iar detalii despre program şi tarife pot fi accesate pe site-ul oficial.
Sala Unirii, care a adăpostit şedinţa din 1 decembrie 1918 în care cei 1228 de delegaţi au hotărât unirea Transilvaniei cu România, a fost ridicată în anul 1900. Având rolul unui cazinou militar, imobilul servea militarilor din armata austro-ungară staţionaţi în garnizoana cetăţii Alba Iulia. Imediat după Unire, edificiul a fost modificat pentru a i se da un aspect somptuos, pe măsura evenimentului ce l-a adăpostit. Între anii 1993-1994 au avut loc ultimele intervenţii, când deasupra şemineelor a fost aşezată stema actuală a României, iar în sala interioară au fost aduse busturile regelui Ferdinand şi reginei Maria, creaţie a sculptorului Vlad Ciobanu. De asemenea, în această perioadă au fost refăcute şi fixate pe peretele vestic al sălii, plăcile în marmură cu textele rezoluţiei de Unire şi Legii pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România, votată de Parlamentul Ţării la 29 decembrie 1919. Astăzi, Sala Unirii reprezintă un obiectiv turistic extrem de important, care mai găzduieşte din anul 1998 şi o expoziţie etnografică. Pe locul în care în anul 1898 a început construcţia imobilului a funcţionat o ospătărie. Sala Unirii a găzduit banchetele oficiale date cu ocazia Încoronării (15 octombrie 1922), Serbărilor Unirii (20 mai 1929) şi a dezvelirii Obeliscului lui Horea, Cloşca şi Crişan (14 octombrie 1937).
Biblioteca Batthyaneum
Comorile inestimabile de la Biblioteca Batthyaneum
Este cunoscută în întreaga lume pentru colecţiile sale de mare valoare reprezentând manuscrise, incunabule şi tipărituri rare, printre care: Codex Aureus (sec. IX), manuscris cunoscut si sub numele de Evangheliarul de la Lorsch, care cuprinde evangheliile lui Marcu şi Matei, Psaltirea lui David(sec. XII), Codex Burgundus (sec. XV), Biblia Sacra (sec. XIII), Palia de la Orăştie (1582), Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688), Noul Testament de la Bălgrad (1648). Purtând numele întemeietorului, Ignatius Batthyani (1741-1798), episcop al Transilvaniei, aşezământul şi-a dobândit faima mai ales prin valoarea colecţiilor pe care le adăposteşte. Începuturile fondării bibliotecii sunt legate de cele 8.000 volume cumpărate în anul 1786, la Viena, de Ignatius Batthyani de la cardinalul Cristofor Migazzi.
Clădirea, care adăposteşte din anul 1792 biblioteca, a fost iniţial biserica mănăstirii trinitariene, a cărei piatră de temelie s-a pus în vara anului 1719. Astfel, după ce împăratul Iosif al II-lea a desfiinţat mănăstirea, în anul 1785, clădirea devine sediul unui spital militar. Acum, nava bisericii este împărţită pe trei nivele, în spaţiul interior amenajându-se încăperi mai mici care comunicau între ele, iar o parte a ferestrelor şi intrarea principală de pe faţada de vest au fost obturate.
O altă modificare i se datorează lui Ignatius Batthyani, care pentru a o transforma în bibliotecă, amenajează fostul naos într-o sală mare în care aşează rafturi pentru cărţi. Aici a funcţionat din 1792 primul observator astronomic de pe teritoriul României şi tot aici se găseşte o parte din cel mai faimos manuscris medieval occidental, Evangheliarul de la Lorsch, cunoscut mai ales sub numele de Codex Aureus. Din manuscrisul realizat la comanda specială a regelui Carol cel Mare în anul 810, se păstrează la Alba Iulia evangheliile lui Marcu şi Matei (restul se află la Biblioteca Vaticanului, iar coperţile decorate cu reliefuri în fildeş montate în aur, se găsesc, una la Vatican, cealaltă la Victoria and Albert Museum din Londra), ambele având textul scris cu unciale de aur pe pergament. Specialiştii în domeniu spun că valoarea acestui vechi manuscris adăpostit de Biblioteca Batthyaneum este inestimabilă, la propriu. Deocamdată rămâne de interes, pentru publicul larg, valoarea în sine a manuscrisului şi, mai ales istoria zbuciumată şi plină de peripeţii de circa 1200 de ani a acestuia.
După cum bine se ştie, Codex Aureus a poposit pe teritoriul României de azi cu 230 de ani în urmă, în 1785, adus, cum la fel de bine se ştie, de contele Ignaţiu Batthyaneum (1741-1798) episcop romano-catolic de Alba Iulia. Fiind un timp, în tinereţe, bibliotecar la un colegiu catolic din Roma şi-a creat posibilitatea de a frecventa, interesat, vestita bibliotecă a Vaticanului. Aşa, se pare, a prins drag tânărul Batthyaneum de cartea veche şi aleasă. Şi, inevitabil, făcând parte dintr-o familie avută, cu posibilităţi financiare a devenit, încetul cu încetul un colecţionar împătimit de valori culturale. Printre achiziţiile de mare valoare cu care îşi împrospăta mereu biblioteca personală s-a numărat şi Codex Aureus. Dar, se ştie, până să ajungă la Alba Iulia manuscrisul a peregrinat îndelung prin lume. Pe 31 iulie 1798, cu câteva zile înainte de a se sfârşi, contele Batthyaneum a transformat complexul care cuprindea biblioteca, cu cele aproximativ 60 000 de volume, dintre care 1230 de manuscrise vechi, 560 de incunabule (exemplare de cărţi tipărite în primii ani ai apariţiei tiparului) şi numeroase documente privind istoria îndelungată a Transilvaniei, şi observatorul astronomic într-o fundaţie „în folosul biserici (romano-catolice) şi provinciei sale (Transilvania)”. Pentru ca după el lucrurile să fie cât se poate de clare, episcopul Batthyaneum a lăsat viitorilor administratori ai fundaţiei instrucţiuni ce nu pot fi răstălmăcite într-un fel sau altul oricât s-ar strădui unii s-o facă. „Biblioteca să fie deschisă oricui – a lăsat cu limbă de moarte episcopul – indiferent de confesiunea bisericească în condiţiile stabilite. Dar nimeni să nu fie admis acolo cu mantaua pe el, nici să răsfoiască vreo carte luată de la locul ei dacă nu i se va arăta de custode”. Odată cu Unirea cea Mare de la 1918, Biblioteca Batthyaneum a fost inclusă în patrimoniul cultural naţional al României potrivit tratatelor şi protocoalelor semnate şi parafate după Primul Război Mondial. Începând cu 1948, Biblioteca Batthyaneum a devenit filială a Bibliotecii Naţionale a României. Nimic nu poate umbri tezaurul cultural deţinut de Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, iar cetăţenii acestei ţări, indiferent de etnie, se pot socoti privilegiaţi că au posibilitatea, în condiţiile stabilite de episcopul Batthyaneum în urmă cu mai bine de două sute de ani, să viziteze comoara inestimabilă de la Alba Iulia. În zilele noastre, soarta valorosului manuscris de la Biblioteca Batthyaneum pare incertă. Potrivit legislaţiei în vigoare, clădirea complexului muzeistic – Biblioteca Batthyaneum şi Institutul astronomic – au fost retrocedate arhiepiscopiei romano-catolice din Alba Iulia. Clădirea monument istoric se află pe Str. Gabriel Bethlen nr. 1.
Palatul Principilor
Palatul Principilor
Palatul Principilor din Alba Iulia este situat în vecinătatea Catedralei Romano-Catolice. A fost construit în secolul al XV-lea, având rolul de reşedinţă a principilor Transilvaniei, fiind modificat şi extins în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Iniţial, clădirea a avut drept destinaţie de reşedinţă pentru capitulul episcopal, adică locul unde se redactau şi se autentificau acte. Din secolul al XVI-lea, a fost reşedinţă princiară, iar pentru o perioadă de 11 luni, în anii 1599 şi 1600, edificiul a servit ca reşedinţă a voievodului Mihai Viteazul. Clădirea a fost grav avariată de turci şi tătari, în timpul marilor invazii din 1658 şi 1662. În urma cuceririi Transilvaniei de Imperiul Habsburgic, palatul a fost transformat în cazarmă, rămânând cu acest statut timp de trei secole. Din secolul al XVII-lea, a găzduit garnizoana austriacă cu arsenalul şi cazarma de artilerie, iar în decembrie 1918 a fost atribuit Comenduirii Regimentului 21 Infanterie. În cronicile străine ale vremii, Palatul Princiar a fost descris ca un edificiu foarte luxos, împodobit cu fresce şi scări de marmură. Clădirile sunt grupate în jurul a două curţi de formă pătrată. Edificiul este unul reprezentativ pentru spaţiul transilvan şi din punct de vedere arhitectonic, regăsindu-se stilurile gotic, renascentist şi baroc, fiind trecută pe lista monumentelor istorice din judeţul Alba. Edificiul, reprezentativ pentru spațiul transilvan și din punct de vedere arhitectonic, regăsindu-se stilurile gotic, renascentist și baroc, a ajuns în administrarea Primăriei Alba Iulia în 2009, după ce iniţial a aparţinut Ministerului Apărării Naţionale, apoi Ministerului Internelor – Instituţia Prefectului şi Universităţii “1 Decembrie 1918”. Atenţia atrasă de obiectivul turistic Cetatea Alba Carolina, în urma lucrărilor de punere în valoare a acesteia, a readus în discuţie şi Palatul Principilor, un obiectiv valoros din zona istorică a Albei Iulia, care va face obiectul unor lucrări de reabilitare estimate la milioane de euro. La spaţiul de la parter, clădirea ar urma să fie amenajată astfel încât să aibă spaţii pentru expoziţii, săli multimedia, galerii, bibliotecă, magazine de suveniruri. La etaj vor fi birouri administrative. Chiar dacă reabilitarea clădirii de la „coada calului”, cum este cunoscută de localnici, având în vedere locaţia din spatele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul, ar putea dura câţiva ani, sunt şanse ca şi acest obiectiv să fie pus în valoare pentru a întregi ansamblul imobilelor istorice renovate din Cetatea Alba Carolina.
Palatul Apor
Palatul Apor
Monument istoric aflat pe teritoriul municipiului Alba Iulia, pe Str. Gabriel Bethlen din interiorul Cetăţii Alba Carolina în vecinătatea Bibliotecii Bathyaneum, Palatul a fost ridicat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, între anii 1670-1690 la ordinele contelui Stefan Apor. La începutul secolului al XVIII-lea, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, contele de Steinville, a avut reşedinţa în palat. În aceeaşi perioadă au fost construite portalurile interioare, cu arhitectură barocă, de inspirație militară, decorate în stil austriac. În perioada comunistă palatul a fost abandonat, ajungând într-o stare avansată de degradare, însă din anul 2007 au început lucrările de renovare fiindu-i redată frumuseţea de altă dată. În prezent, Palatul găzduieşte diverse departamente ale Universităţii ”1 Decembrie 1918”. Săpăturile arheologice făcute de specialişti împreună cu profesorii şi studenţii universităţii au scos la iveală artefacte importante pentru istoria palatului. În subsolul clădirii se află o interesantă expoziţie de ceramică neolitică dar şi alte obiecte ce susţin istoria lungă şi zbuciumată a edificiului.
Mănăstiri şi Biserici din Alba Iulia
Cultele religioase sunt reprezentate prin clădiri impozante, bogate în istorie şi simbolistică. Monumente precum Catedrala Reîntregirii Neamului şi Catedrala Romano-Catolică “Sfântul Mihail” transcend conceptul de lăcaş de cult devenind adevărate simboluri ale speranţelor şi realizărilor unui popor.
Catedrala Episcopală Ortodoxă “Sfânta Treime”
Catedrala Episcopală Ortodoxă “Sfânta Treime” – cunoscută cel mai adesea drept Catedrală Ortodoxă a Reîntregirii Neamului sau Catedrala Încoronării. Acest lăcaş de cult ortodox este pentru mulţi sinonim cu evenimentele de puternic impact istoric şi cultural ce au avut loc între anii 1918 şi 1922, de la Marea Unire şi până la încoronarea primilor suverani ai României Mari, Regele Ferdinand şi Regina Elisabeta. Construită în anul 1918, cu o arhitectură în stil bizantin, dar şi elemente populare româneşti, Catedrala Episcopală Ortodoxă de la Alba Iulia, aflată sub hramul Sfintei Treimi, adăposteşte o colecţie de imensă valoare şi o biserică de lemn ridicată pe locul în care s-a aflat vechea catedrală în 1587. Arhitectura sa, inspirată din biserica domnească de la Târgovişte, se înscrie în curentul romantic iniţiat în arta românească în ultimele decenii ale secolului trecut, ce şi-a propus valorificarea creaţiei artistice medievale de la sud de Carpaţi. Construcţie impunătoare, ridicată între 1921 şi 1923, după planurile arhitectului D. Ghe. Ştefănescu, sub conducerea inginerului T. Eremia, aici au fost încoronaţi suveranii României Mari la data de 15 octombrie 1922. Edificiul are formă de cruce greacă înscrisă. Intrarea în biserică se face printr-un pridvor deschis cu arcade mari, sprijinite pe patru coloane cu capiteluri. În nişele laterale din pridvor sunt fixate patru plăci de marmură cu inscripţii comemorative care ilustrează patru evenimente importante: Tipărirea Noului Testament de Mitropolitul Simion Ștefan la 1648, Unirea de la 1600, înfăptuită de Mihai Viteazul, Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan şi refacerea unităţii spirituale a românilor. În interior se pătrunde printr-un pronaos dreptunghiular, cu trei unităţi de boltire în segment de arc de cerc, un naos îngust şi altar. Iconostasul, mobilierul şi stranele au fost realizate din lemn de stejar, cu motive decorative de inspirație brâncovenească. Pictura murală a fost realizată de pictorul Costin Petrescu în tehnica „al fresca” (frescă) şi se înscrie în spiritul iconografiei tradiţionale. În prezent, aici se află sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe din Alba Iulia.
Catedrala Romano-Catolică “Sfântul Mihail”
Catedrala Romano-Catolică “Sfântul Mihail” – este considerată unul dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură din România. A fost construită între anii 1247-1291, cu o serie de modificări între 1500 şi 1700. Catedrala este o adevarată operă de artă arhitecturală combinând elemente gotice cu elemente renascentiste şi baroce. În interiorul catedralei se află îngropate o serie de personalităţi istorice, iar în faţa Catedralei este ridicată Statuia Ecvestră a lui Mihai Viteazul. Catedrala se afla în incinta Cetăţii Alba Carolina, pe Str. Mihai Viteazul nr. 21.
Biserica ortodoxă Lipoveni – aflată sub hramul adormirii Maicii Domnului, Biserica Lipoveni, se numără printre cele mai vechi biserici din Alba Iulia, fiind construita în anul 1691.
Biserica Franciscană – una dintre cele câteva lăcaşe de cult romano-catolice din Alba Iulia, se află pe Bdul Ferdinand, la numerele 19-21 şi este închinată Sfântului Ioan de Capistran.
Biserica Învierea Domnului – Biserica ortodoxă de pe Str. Ştefan cel Mare, este una dintre cele mai reprezentative biserici de lemn construite în stil maramureşean din zonă. Ridicată în 1769, biserica de lemn are o arhitectură tipică acestui gen de lăcaşe de cult.
Biserica Memorială „Mihai Viteazul” – construită la doar 500 de metri de monumentul dedicat eroilor martiri Horea, Cloşca şi Crişan, a fost ridicată pe locul în care, în 1597, Mihai Viteazul ctitorise o catedrală ce avea ca hram Sfânta Treime, catedrală distrusă de regimul habsburgic în anul 1714. Actuala bisericuţă a fost construită în 1988 şi sfinţită în 1992.
În Alba Iulia există o mare diversitate de biserici, bisericuţe şi lăcaşe de cult, inclusiv o biserica reformată şi o sinagogă. Dintre ele amintim: Biserica Ortodoxă Greacă Buna Vestire, construită în 1783 (Str. Avram Iancu, nr. 7), Biserica Reformată Calvină, construită în 1740 (Str. Simion Barnutiu nr. 14), Sinagoga Veche, construită în 1822 (Str. Tudor Vladimirescu, nr. 2), în apropierea oraşului Alba Iulia, în localitatea Bărăbanţ, se află o biserică catolică din anul 1302, în localitatea Valea Popii-Miceşti se află Mănăstirea “Sfântul Ioan Botezătorul”, cu biserică din lemn, înfiinţată în 1937, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Str. Ion Agârbiceanu), Biserica Sfânta Ecaterina şi Biserica Sfântul Mucenic Gheorghe (ambele pe Bdul Revoluţiei 1989), Biserica Sfantul Mucenic Mina (Str. Energiei), Schitul Sfântul Lazar şi Capela Romano-Catolică Înălţarea Sfintei Cruci (Piaţa Iuliu Maniu, nr. 15).
Teatre, Cinematografe şi alte Instituţii Culturale din Alba Iulia
- Cinematograful Dacia, aflat pe Bdul Revoluţiei, nr. 25
- Teatrul de Păpuşi “Prichindel”, situat pe Str. Andrei Mureşanu, nr. 3
- Centrul de Cultura “Augustin Bena”, aflat pe Str. Regina Maria, nr. 6
- Casa de Cultură a Sindicatelor, cu evenimente culturale săptămânale, aflată pe Str Mihai Viteazul, nr. 31
Alte locuri de vizitat
- Monumentul Rezistenţei Anticomuniste, aflat în faţa bisericii Pogorârea Sfantului Duh, de pe Bdul Transilvaniei
- Monumentul episcopului Iuliu Hossu
- Statuia Lupa Capitolina (1993)
- Statuia lui Iuliu Maniu (1995)
Atracţii în împrejurimi
Turnul Croitorilor – Sebeş
Denumirea sub care mai este cunoscut Turnul Croitorilor din Cetatea Sebeșului, municipiu din judeţul Alba, are legătură cu o „vizită“ în zonă a sultanulului Murad al II-lea, în urmă cu 577 de ani. Este contextul în care a prins contur „legenda Turnului Studentului“, un nume mai puțin obișnuit pentru cetățile medievale din acele vremuri. Una dintre repetatele invazii ale turcilor pe teritoriul actual al României atinge în 1438 și sudul Transilvaniei. Printre orașele incendiate și distruse de oștile sultanului Murad al II-lea a fost și Sebeșul. Însemnările vremii arată că multi locuitori ai urbei au fost ucișii, alții au ajuns robi la turci. Una dintre legendele orașului spune că în luptele din acel an s-a remarcat un tânăr de 16 ani, Kristian Kloss, care mai târziu va fi cunoscut ca „studentul din Romoș“. Turnul Croitorilor, construcția de formă paralelipipedică pe care a apărat-o se numește, de atunci, Turnul Studentului. Curajul său a fost aspru pedepsit de turci. Tânărul a fost ținut prizonier la otomani timp de 22 de ani și vândut de la un stăpân la altul. După ce a fost eliberat, a apărut sub numele de călugărul Georgius (Frater Georgius). Turnul Studentului care poate fi vizitat și astăzi pe latura de sud-est a Cetății din Sebeș a fost ridicat, la începutul secolului XV, din piatră brută de râu, legată cu mortar de var. Fortificația Sebeșului este amintită tot în contextul unui atac al turcilor, când nobilii se retrag între zidurile cetăţii „Saxobanya”. Sebeșul a fost întemeiat în secolul al XII-lea de coloniști sași aduși de regele Ungariei din regiunea Luxemburgului și a vestului Germaniei de astăzi. Sebeșul săsesc a fost în evul mediu unul dintre cele mai importante orașe ale Transilvaniei.
Biserica fortificată de la Câlnic
Biserica fortificată de la Câlnic – Cetatea romanică reprezintă cel mai valoros edificiu istoric şi, totodată, marca distinctivă a satului Câlnic. Datorită păstrării sale în bune condiţii, în mijlocul unei localităţi purtând până azi amprenta civilizaţiei coloniştilor germani stabiliţi in Transilvania, edificiul a fost înscris în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO (1999). Localitatea Câlnic se află în sudul judeţului Alba, în partea de vest a Depresiunii Apoldului, într-o zonă colinară străbătută de valea pârâului Câlnic, afluent al râului Secaş. Spre sud, aşezarea este străjuită de Dealurile piemontane ale Sebeşului, prelungiri ale Munţilor Cindrelului. Înspre nord se învecinează cu Podişul Secaşelor. Oraşele cele mai apropiate sunt Sebeşul şi Sibiul. Numele localităţii, amintit mai întâi la 1269 (villa Kelnuk) se pare că este de sorginte slavo-română, după cum susţin unii specialişti. Cetatea are un amplasament întrucâtva atipic. Fortăreaţa nu domină împrejurimile de la înălţimea unei coline, ci se situează într-un punct de joasă altitudine, în imediata apropiere a pârâului Câlnic. Cetatea, aşa cum poate fi observată astăzi, se constituie din două rânduri de ziduri (incinte) cu traseu oval, dispuse concentric şi întărite cu elemente de flancare: două turnuri şi un bastion. Elementele constitutive ale cetăţii din Câlnic nu aparţin unei singure etape de edificare, ci sunt rezultatul unor faze succesive, a unor adaptări şi refuncţionalizări. Considerată în ansamblu, fortificaţia nu este una care să impresioneze prin dimensiuni sau prin sisteme defensive complexe şi elaborate. Cetatea din Câlnic este mai degrabă mică şi cu elemente de fortificare de bază, simple ca realizare tehnică. Cu toate că nu poate concura cu marile cetăţi, fortăreaţa din Câlnic este considerată foarte reprezentativă pentru o civilizaţie locală, transilvăneană, şi o epocă particulară.
