Anamaria Bancea despre arhitectura din România: „consider că este mult subapreciată” (Interviu)

Interviu cu arhitectul Anamaria Bancea

După ce a semnat mai multe articole din domeniul arhitectural în reviste de profil, de-a lungul timpului petrecut în SUA, Anamaria Bancea, arhitect de profesie, și-a dezvoltat și o altă latură, anume cea de scriitor de ficțiune realistă.

A debutat în 2017 cu „Restituirea” – o carte apreciată de oameni de cultură a căror cuvinte cântăresc greu, inspirându-se pentru roman din ceea ce a văzut într-un autobuz. De aici reiese că Anamaria Bancea are capacitatea de a-și găsi surse de inspirație acolo unde alții văd banalul, reușind să transforme în artă tot ceea ce vizualizează – valabil atât în domeniul literar cât și în cel arhitectural.

Azi vom încerca să discutăm cu Anamaria Bancea – arhitectul și să aflăm mai multe despre activitățile sale și despre tainele arhitecturii.

Reporter: Când și cum ai început ca arhitect?

Anamaria Bancea: Roberto, mulțumesc pentru această nouă invitație la interviu. E o plăcere să te revăd. Începutul meu? Îmi dau seama că se fac douăzeci de ani de când am absolvit facultatea! Mi-am dat examenul pentru diplomă în vara lui 1998 și trei săptămâni mai târziu aterizam în America.

Primul meu serviciu a fost la departamentul de arhitectură al unei asociații de  veterani – Eastern Paralyzed Veterans Association. Am lucrat acolo doi ani și am amintiri foarte frumoase. Închipuie-ți că eram singura femeie între șapte colegi, mă amuza teribil să spun că sunt un fel de Albă ca Zăpada. La început nu mi-a fost ușor, dat fiind că sistemul constructiv și sistemul de măsură erau altele. Am avut ca șef un om foarte fain, Ron McLeary, care mi-a apreciat silința de a învăța repede și a pune în practică ceea ce am învățat. În revista asociației am scris primele articole pe teme de arhitectură.

A fost mișto că aproape am avut mână liberă în alegerea subiectelor, deoarece oricum colegii mei urau să scrie, iar eu eram teribil de entuziastă. Așa că am scris și articole despre istoria arhitecturii, nu doar chestii tehnice.

R: Care a fost prima ta realizare profesională și cum au perceput-o cei din jur?

Anamaria Bancea: Primul meu proiect, care pe hârtie, de fapt, nu a fost al meu? Un coteț pentru vreo o mie de pui. Vorbesc foarte serios. Vrei detalii despre sistemele de hrănire a păsărilor? Gabaritele incubatoarelor nu le mai țin minte pe dinafară. Eram deja la al doilea job, și pe acest proiect nu l-a vrut nimeni, așa că mi l-am însușit. Știu că nu se va scrie vreo monografie despre el, dar acesta e chiar primul. Să nu te gândești că a fost simplu, un fel de cotețul bunicii de la țară. Da, chiar și pentru o astfel de clădire trebuie un arhitect.

Însă, în 2003 mi-am dat demisia. Un fost coleg m-a recomandat unei prietene de-ale lui, care dorea să renoveze o casă mică și veche. Casa inițială se afla într-un oraș din vecinătatea celui în care locuiam, și pe lângă cele care îi erau vecine, arăta într-adevăr ca o dărăpănătură. A fost o provocare și prin prisma faptului că pentru prima dată, eram responsabilă și de partea administrativă, de relația cu primăria localității, de studierea codului local de construire și așa mai departe.

În America, legile sunt clare și simple, iar la primărie am primit toate informațiile de care am avut nevoie, pe loc. În colaborare cu asociatul meu din vremea respectivă, am purces la treabă și, dintr-o casă parter, am realizat una cu etaj și mansardă, refăcută aproape integral. A fost interesantă și urmărirea șantierului pe care am fost de multe ori. Cum spuneam, sistemul constructiv este complet diferit, casele sunt pe structură din lemn și se ridică extrem de repede. Țin minte că utilajele au venit la începutul primăverii lui 2004, iar în toamnă era totul finalizat. Beneficiara a fost foarte încântată de rezultatul care a dus și la alte comenzi, la recomandarea ei.

R: Arhitectura în România este… ?

Anamaria Bancea: Din păcate, consider că este mult subapreciată. Nu sunt singura dintre colegi care are această părere, drept pentru care ne-am constituit într-un grup de acțiune, s-o readucem acolo unde îi este locul. Mai multe detalii nu-ți dau acum, deoarece aș termina tot timpul interviului doar cu tema asta.

R: Enumeră-mi trei bijuterii arhitecturale din țara noastră și trei bijuterii arhitecturale din lume care te-au impresionat foarte mult.

Anamaria Bancea: Trei bijuterii… este destul de dificil ce-mi ceri, să știi! La noi în țară consider că avem mai degrabă ansambluri care constituie în sine bijuterii. De pildă Parcelarea Ioanid în București, adică zona Bd. Dacia, Grădina Icoanei și Str. Polonă. Eu una nu mă satur să mă plimb pe acolo, mereu descopăr detalii. De multe ori mă gândesc cum arăta acel București – din vremea când ele erau noi. Am întrebat-o odată pe o soră a bunicului meu, care locuia relativ aproape, cine erau cei care comandau astfel de locuințe. Mi-a spus că erau ambasadori, industriași, mari negustori.

Mă bucur mult când observ clădiri restaurate pe bune. Clădirile lui Horia Creangă le consider bijuterii. Petre Antonescu are și el câteva clădiri minunate. Ambii sunt exponenți ai raționalismului interbelic, stil care mie îmi place foarte mult. Sunt multe, fiecare cu acel „ceva”, care îmi face extrem de dificilă alegerea.

Am făcut recent o plimbare la Constanța, după mai mulți ani, și am revăzut zona Pieței Ovidiu. Este alt areal care pe vremuri a fost splendid. Sunt câteva clădiri restaurate, altele din care a rămas în continuare doar o coajă. Ar putea fi iar o bijuterie, mai ales cu potențialul estival al orașului.

M-a impresionat foarte mult Berlinul, dacă e să vorbim de arhitectura din afara țării. S-a construit enorm acolo și s-a construit bine și frumos, proiecte semnate de nume mari ale arhitecturii contemporane, cum ar fi Norman Foster sau Daniel Liebeskind. O clădire la care m-am uitat și tot uitat este Lloyd’s, din Londra, a lui Richard Rogers. E ca o mașinărie, ca un mecanism de ceas! Fotografiile nu au cum să redea realul, toate detaliile pe care le poți vedea de aproape, șuruburile din inox aparente, prinderile sudate ale balustradelor, colierele tubulaturii, care au fost ele însele înglobate în estetica arhitecturală a clădirii. Tot în Anglia, am fost copleșită când am văzut The Shambles, în York. Case construite pe la 1300… minunate!

R: Ce proiecte importante ai avut de-a lungul activității tale profesionale

Anamaria Bancea: Sunt foarte mândră de un monument care a fost realizat în Statele Unite. Nu este ceva măreț, dar ideea mea a fost primită cu entuziasm. Este un monument comandat asociației pe care am menționat-o, de către o filială locală a unei societăți de veterani din orașul Florida, statul New York, care dorea ca acest monument să cuprindă toate armele cu care s-a luptat de-a lungul vremii. Eu m-am gândit la steagul împăturit, care se oferă familiei oricărui militar căzut la datorie. A fost realizat exact așa cum am prezentat eu macheta. Am fost invitată la ceremonia de dezvelire, care a avut loc în 2011.

Alt proiect notabil este conacul de la Greaca, de la Domeniul Seniorilor. Este o clădire care a ieșit foarte bine. Beneficiarul a dorit să păstreze spiritul arhitectural al unui conac interbelic, care din păcate nu a mai putut fi salvat deoarece era prea distrus. Amplasarea însă e splendidă, cu privire către terasele Dunării. Interioarele au fost realizate de alți colegi, dar  refacerea clădirii în sine îmi aparține.

Un proiect drag, dar care din păcate a rămas „de sertar”, a fost o clădire mică de birouri în București. Amplasamentul era dificil, în vecinătatea unei clădiri monument, și am dorit, ca prin soluția noastră, să nu îl afectăm deloc. Țin minte ce brainstorming am făcut în atelier, până am găsit ideea potrivită. Îmi pare rău că nu s-a realizat, dar anul 2009 nu a fost blând cu nimeni.

R: Care sunt, în opinia ta, tendințele arhitecturale românești în anul acesta și/sau anii următori?

Anamaria Bancea: Mă consider un arhitect competent, dar să-mi dau cu părerea despre „tendințe” nu cred că e cazul. Eu una îmi doresc o normalizare din punct de vedere birocratic. De multe ori e mai multă alergătură după avize și hârtii, decât arhitectură.

R: Spune-ne mai multe despre profesia ta, despre tipul de clienți, despre nivelul așteptărilor lor.

Anamaria Bancea: Despre profesie? E prea puțin cunoscut ce face un arhitect – sau așa mi se pare de multe ori. Dincolo de concept, un arhitect este un coordonator, este cel care trebuie să aibă viziunea de ansamblu a produsului finit.

Nu știu dacă e cunoscut faptul că un constructor oferă o garanție de (să zicem) cincizeci de ani pentru o clădire, dar arhitectul e responsabil pe toată durata ei de existență. E dureros când pregătirea de atâția ani e dusă în derizoriu de cei care vor „decât o ștampilă”, dar e și grozav atunci când arhitectul e lăsat să-și facă meseria.

Colaborarea arhitect – beneficiar e crucială, mai ales în domeniul rezidențial. De multe ori mi se pare că trebuie să fie similară cu cea dintre un client și psihologul lui: în fond, arhitectul creează spațiul în care niște oameni își vor trăi existența pentru mai mult sau mai puțin timp. Există rațiuni estetice, dar și aspecte funcționale care trebuie luate în considerare. Trebuie multă răbdare, uneori, în a explica de ce este bun un vestibul la intrare, sau de ce să „arunce bani” pe o articulație între garaj și restul casei. De multe ori, la amenajarea unui apartament, mă străduiesc să-i conving să nu renunțe la cămări sau debarale. Da, nu vorbim de lucruri spectaculoase, de chestii sexy și glamour, dar sunt detalii importante pentru viața de zi cu zi.

În opinia mea, e foarte frumos să ai mozaic italienesc în baie, dar e degeaba dacă un umil mop trebuie depozitat după ușă, la vedere. Recunosc, atunci când proiectez o locuință privesc cât pot de mult și din perspectiva utilizatorilor. După ce planul „funcționează”, pot să trec la partea estetică, la găsirea proporțiilor potrivite pentru ferestre, la culori și materiale.

R: Încotro se îndreaptă echipele Birourilor de Arhitectură din România atunci când vine vorba de locuințe de lux?

Anamaria Bancea: Nu pot să răspund în numele altor arhitecți, dar știu câteva case care n-ar arăta deloc rău în Beverly Hills.

R: Care sunt factorii nedoriți apăruți într-un asemenea proiect de arhitectură și ce ar trebui să știe beneficiarii construcțiilor pentru a-i preveni?

Anamaria Bancea: Pot fi mulți, unii imposibil de anticipat. Ca exemplu, uite consolidarea unei clădiri care acum este în execuție. Nimeni nu s-ar fi gândit că vom găsi trei adâncimi diferite de fundare, în subsol. Altul poate fi dorința unui beneficiar de a face ceva ilegal, prin care nu respectă regulamentul de urbanism al zonei. M-am lovit uneori de încăpățânarea unor beneficiari care doreau morțiș un lucru pentru că le plăcuse lor văzându-l într-o poză, și refuzau să priceapă că ce vor ei va crea o punte termică.

R: Ce stil arhitectural preferă investitorii?

Anamaria Bancea: Depinde de buget, de scopul final al construcției. Nu se gândește nimeni la Palatul Versailles dacă are nevoie de o hală industrială. Un împătimit al minimalismului nu va dori bosaje și mascaroni pe fațadă. Dezvoltatorii au în minte mai degrabă cifre, decât un stil anume. Din nou, este ceva personal.

Prima casă pe care am realizat-o în România este o construcție pentru care mi s-a spus clar că se dorește a fi „clasică”. M-a ajutat experiența americană, unde modernismul nu este prea căutat în domeniul rezidențial. A ieșit foarte bine și o consider una din cele mai frumoase case din Chiajna.

R: În încheiere, deoarece știm că iubești Bucureștiul, spune-ne câte ceva și despre arhitectura capitalei și poveștile ei.

Anamaria Bancea: Să știi că și eu aflu multe lucruri noi, din ceea ce citesc pe internet sau din tururile ghidate care au devenit din ce în ce mai multe și mai interesante.

Mă bucur că există oameni pasionați care dezgroapă tot felul de istorioare despre diverse zone sau clădiri. Bucureștiul istoric, cât a rămas din el, este un oraș neexplorat în totalitate.

De multe ori îmi face plăcere să fiu turist prin București așa cum mă duc într-o capitală a altei țări. Despre arhitectura orașului s-au spus multe, de către oameni mai avizați ca mine, așa că îmi voi exprima propriile păreri. Bănuiesc că această dragoste pentru oraș își are rădăcina în relația cu bunicii. Ți-am povestit, în interviul precedent cred, despre bunica mea profesoară de limba română, căreia îi plăcea să-mi povestească tot felul de lucruri din tinerețea ei. Cu bunicul era o plăcere să merg undeva, era un adevărat GPS uman. Inginer de telecomunicații fiind, a participat la șantiere atunci când s-au montat cablurile de telefonie în oraș. Îmi zicea despre locuri care mai există încă, sau cele care nu mai sunt: ce și mai ales cum era acolo pe vremea lui, tot felul de întâmplări. Nu mai țin minte povestea efectivă, ci starea pe care mi-o transmitea; mă transporta în alte timpuri.

Vezi tu, consider că atunci când îți place un oraș, plăcerea e dată de atmosfera locului. Ca turist, sunt o mare amatoare de vizionat strada. Arhitectura contribuie covârșitor la spiritul locului – am menționat mai devreme Berlinul, pe care îl consider un exemplu.

De ce place arhitectura veche? Deoarece pentru noi, trecuți prin demolări și reconstruire socialistă, are caracter și personalitate. Asta nu înseamnă că trebuie să ne ținem cu dinții de orice construcție mai bătrână de cincizeci de ani.

Uneori sunt întrebată ce părere am despre anumite inserții noi din oraș. Sincer, majoritatea mi se par urâte, într-adevăr. Dar nu tot ce e nou, beton-oțel-și-sticlă, înseamnă ca e rău. La Munchen am văzut o plombă realizată de Herzog & de Meuron pe Theatinerstrasse, între două clădiri de secol XIX. Este excelentă! De ce? Păstrează scara și proporțiile clădirilor învecinate, iar fațada din metal perforat nu deranjează deloc.

Uite, un exemplu bun de la noi, în opinia mea, este refacerea Hanului Gabroveni. Când s-a anunțat proiectul, au fost comentarii furibunde pe internet, promițând apocalipsa locului. Ei bine, rezultatul este spectaculos, zidurile vechi alături de elemente de arhitectură nouă. În vecinătate s-a refăcut un club. Tot etajul clădirii a fost reconstruit, pe structura metalică. Mie îmi place foarte mult, alăturarea de vechi și nou e mai mult decât reușită, pentru că păstrează acele elemente definitorii, scara și proporția. Tot acolo mai este o clădire nouă, a cărei adresă îmi scapă acum. O inserție foarte bună, cu o arhitectură 100% modernă. Grand Hotel de Boulevard, vis-a-vis de Casa Armatei iar este un exemplu de restaurare de calitate. Cărturești Carusel e deja în albume de arhitectură. În spatele Casei Oromolu din Piața Victoriei s-a construit o clădire de birouri care mie îmi place foarte mult. Înglobează frumos partea veche, fără s-o copleșească.

Înțeleg teama celor care văd câte o clădire veche demolată, și se întreabă „oare ce monstru P+8 o să răsară în loc?”. O am și eu, să știi, pentru că asemenea clădiri sunt ca o pată de noroi pe o rochie de bal. Mi-ar plăcea foarte mult să apuc să văd cu propriii ochi cum casele rămase prin cartiere se renovează și ele, nu doar clădirile importante.

Sunt atâtea exemple de Art Deco prin București! Clădiri în stil neoromânesc ale căror decorații din piatră se pierd în stratul de praf necurățat de zeci de ani. Bloculețe interbelice care au curți interioare cu un farmec al lor… Nu pot decât să-i îndemn pe curioși să iasă la plimbare și să se uite în jur cu intenție, nu doar să privească.

Îți spun citatul meu preferat, al lui da Vinci: „Uită-te până vezi”. Pentru București este cu atât mai potrivit. Avem un oraș pe care nu îl iubim destul.