. Acolo unde se deschide Valea Putnei, la poalele Obcinei Mari, se ridică Mănăstirea Putna, prima şi cea mai importantă ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare (1433 – 1504) şi prima instituţie ecleziastică a ţării, care străjuieşte, de peste 500 de secole, ţinutul legendar al Bucovinei.
Începute la 10 iulie 1466, după cucerirea cetăţii Chilia (1465), lucrările de construcţie a bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, au fost terminate în anul 1469. Pe data de 3 septembrie 1469, după victoria dobândită de Ştefan cel Mare asupra tătarilor la Lipinţi, a fost oficiată slujba de sfinţire a Mănăstirii Putna de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu Mitropolitul Teoctist I.
Întregul complex mănăstiresc (Casa Domnească, chiliile, zidul de apărare cu turnurile aferente şi Turnul Tezaurului) a fost terminat în 1481, aşa cum se poate citi şi astăzi în pisania de pe turnul tezaurului: „Binecredinciosul domn a toată ţara Moldovei, marele Io Ştefan Voievod fiul lui Bogdan Voievod, a zidit şi a făcut Mănăsirea aceasta în numele „Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu în timpul arhimandritului Ioasaf in anul 6989 (1481)”.
De-a lungul veacurilor Mănăstirea Putna a trecut prin numeroase încercări ca incendii, năvăliri şi ocupaţii străine, şi cutremure, care n-au putut întrerupe desfăşurarea vieţii monahale şi lauda neîncetată adusă lui Dumnezeu. După intrarea în 1775 sub ocupaţie habsburgică, mănăastirea va mai suferi o serie de transformări exterioare. Cea mai importantă restaurare a bisericii şi întregului complex monahal a avut loc în perioada 1969-1988. Singura clădire rămasă din vremea Voievodului Ştefan este Turnul Tezaurului a cărui construcţie a fost terminată în anul 1481.
În Camera mormintelor se află mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (canonizat printr-o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adoptată la 21 iunie 1992 şi prăznuit în fiecare an la data de 2 iulie – ziua morţii sale).
Muzeul este poate cel mai bogat şi valoros din ţară, păstrând multe obiecte de la Ştefan cel Mare, mănăstirea fiind renumită prin tezaurul său de broderii, ţesături, manuscrise, argintărie, obiecte de cult.
Mănăstirea Putna este un loc plin de tradiţie cronicărească şi bine cunoscută ca fiind centrul artistic pentru miniaturişti sau caligrafi.
Primul care menţionează acest vechi şi important monument religios este Nicolae Costin (1660 – 1712) în Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601.
Potrivit unei vechi tradiţii folclorice, după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică. De aceea, credea cronicarul Ion Neculce (n.1672 – m. 1745), „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”. Acest fapt nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, la Probota, iar de la fundarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea sigură a următorului edificiu bisericesc, s-au mai scurs încă două decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Râmnicul Sărat.
Legenda spune că, odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastru se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Viţeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urşilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ştefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munţi, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, s-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”. Un amănunt semnificativ înrudeşte legenda întemeierii Putnei cu legenda întemeierii Moldovei, în ambele cazuri vânătoarea făcând parte dintr-un ritual ctitoricesc răspândit pe vaste spaţii geografice din Europa şi Africa până-n străfundurile Asiei.
Spre deosebire însă de legenda lui Dragoş, care consacră întemeierea Moldovei prin sacrificarea faimosului zimbru, în această variantă a legendei putnene, construirea mănăstirii nu reclamă niciun fel de sacrificiu.
O altă legendă situează hotărârea lui Ştefan de a ctitori Mănăstirea Putna între o luptă pierdută şi una câştigată. Se spune, de data aceasta, că voievodul, fiind învins într-un război şi rătăcind rănit prin ţară, ar fi ajuns la aceeaşi chilie de pe valea Viţeului, unde un pustnic bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu, nenominalizat acum, dar care nu putea fi altul decât tot Daniil Sihastru, i-ar fi acordat găzduire şi l-ar fi ospătat cu mălai fiert şi rădăcini culese din pădure. La miezul nopţii, pustnicul l-ar fi luat de mână pe Ştefan, ar fi ieşit eu el din chilie şi i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebându-l de trei ori dacă vede ceva într-acolo. A treia oară, vodă i-ar fi răspuns că vede nişte lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini ci îngeri şi că locul respectiv este sfânt, drept pentru care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmaşi, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ştefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi si-a strâns oastea împrăştiată prin ţară, a pornit din nou la luptă şi astfel i-a învins pe duşmani. După dobândirea biruinţei, si-a ţinut făgăduiala, construind mănăstirea.
Potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosului aşezământ putnean, alegerea acestui loc s-ar fi hotărât însă în cu totul alt chip şi anume, cu arcul şi săgeata… Acestea ar fi fost instrumentele de proiectare a edificiului, „compasul” şi „rigla” cu ajutorul cărora s-au trasat coordonatele sale. Ion Neculce, care a consemnat legenda în “O samă de cuvinte”, relatează astfel întâmplările: „Ştefan-vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras ca arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pană în mănăstire. Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aste povestescu. Fost-au şi bisericuţă de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu…”. Muntele de pe care s-a tras cu arcul se numeşte Crucişorul sau Dealul Crucii şi este situat la sud-est de mănăstire, imediat peste pârâul Putnei, fiind realmente marcat cu o cruce monumentală de piatră, dar fără niciun fel de inscripţii. Din vârful său „este mult locu (…) până în mănăstire”, zborul săgeţii având o traiectorie foarte lungă, dacă ar fi să dăm crezare legendei.
Se păstrează până-n zilele noastre, la Putna, un fragment din trunchiul unui paltin, în care, după tradiţie, s-ar fi înfipt săgeata lui Ştefan cel Mare când a tras cu arcul din vârful muntelui, dar despre acest amănunt nu se pomeneşte nimic în legenda lui Neculce.
Istoricul Theodor Codrescu susţinea că la Mănăstirea Putna ar fi rămas, printre multe altele, şi un ceas de buzunar, care a aparţinut lui Ştefan cel Mare, unul dintre primele de acest fel din lume, inventat şi executat de renumitul meşter din Nurnberg, Petter Heller, şi pe care domnul Moldovei l-ar fi primit în dar de la un trimis al papei, în anul 1493.
Încărcată de istorie şi legende, Putna este un obiectiv de referinţă între mănăstirile bucovinene, situat la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei.
