Considerat unul dintre cei mai benefici arbuşti fructiferi, afinul este utilizat deopotrivă ca plantă alimentară şi medicinală. Frunzele sale sunt folosite sub formă de ceai, excelent ameliator al diabetului. Fructele afinului pot fi consumate atât în stare proaspătă cât şi uscată, ajutând la vindecarea infecţiilor din intestine şi afecţiunilor stomacale, la regenerarea vaselor de sânge, la scăderea glicemiei şi chiar la protejarea organismului uman împotriva radiaţiilor.
În funcţie de soi (există soiuri de vigoare mică sau mare), afinul poate ajunge la o înălţime cuprinsă între 50-150 cm, cu tulpini târâtoare şi cu ramuri opuse, verzi, cu marginile costate. Frunzele sale cad toamna tărziu, ele sunt alterne, de formă ovală, lungi de 1-3 cm, cu marginea dinţată mărunt, prezentând un peţiol scurt. Afinul înfloreşte în perioada mai-iunie. Florile sale sunt de formă globulară, de culoare alb-roz, corola terminându-se în cinci dinţi. Fructele sale sunt sferice, zemoase, de culoare albastru spre negru, cu aspect brumăriu, conţinând numeroase seminţe mărunte. Gustul fructelor este delicios, dulce-acrişor aromat.
Plantarea afinului
Afinul se plantează pe terenuri acide, cu pH-ul între 4-5; dacă pH-ul este mai mic, se folosesc amendamente (carbonat de magneziu sau carbonat de calciu), iar dacă aciditatea este mai mare de 5, se ameliorează cu sulfat de amoniu. Pentru cei care doresc să înfiinţeze o plantaţie de afin pe o suprafaţă mai mare, terenul se fertilizează în prealabil cu 30-40 t/ha îngrăşăminte organice şi chimice (azotat de amoniu 200 kg/ha; superfosfat 300 kg/ha şi sare potasică 200 kg/ha), după care se desfundă solul la o adâncime de 50 cm.
Anterior plantării efective, terenul se pichetează la distanţa de 3 m între randuri şi 1,5 m pe rând pentru soiurile de afin cu vigoare mică şi la 4 m între rânduri şi 2 m pe rând pentru soiurile de vigoare mare. Se recomandă ca soiurile din plantaţia de afin să fie amplasate în benzi de 5-6 rânduri pentru a se asigura polenizarea reciprocă.
Afinul se plantează în gropi de 20-25 cm lăţime şi adâncime, coletul fiind la nivelul solului; peste rădăcini se trage pământ mărunt şi reavăn care se bătuceşte şi apoi se ridică un mic muşuroi la baza tufei. Perioada ideală de plantare a afinului este toamna şi primăvara.
Citește și Grădinăritul de toamnă între hobby şi artă
În cazul culturilor intensive, afinul se poate planta la un metru unul de altul, pentru a forma un rând compact. În cazul când se doreşte creşterea acestora ca specimene individuale, afinii se pot planta la 1,8 m unul de celălalt. În cazul plantării pe rânduri compacte, distanţa dintre rânduri trebuie să fie între 2,5 – 3 m, în funcţie de echipamentele pe care le veţi folosi ulterior la întreţinerea plantaţiei de afini şi la recoltarea fructelor. Înainte de întroducerea plantei în groapă, se fasonează partea aeriană a afinului iar după plantare se udă şi se mulceşte cu compost, pentru mărirea fertilităţii solului.
Factori de mediu preferaţi de afin
Temperatura
Cel mai bogat rod este dat de afin în zonele cu temperaturi moderate. În cursul iernii rezistă până la -20 grade Celsius. Temperaturile sub -25 °C, survenite în lunile ianuarie şi februarie, vor distruge până la 80% din mugurii florali.
De asemenea, temperaturile care depasesc 33 °C la umbră în timpul vegetaţiei au repercusiuni negative asupra productiei. Totuşi, îngheţurile târzii de primăvară şi cele timpurii de toamnă sunt mult mai primejdoase decât temperaturile extreme.
Lumina
Ca orice arbust fructifer, afinul suportă semiumbra, dar fructifică abundent în locuri bine luminate, în special pe versanţii cu expoziţie sudică. Afinul este sensibil la vânt, iar în condiţii de curenţi puternici este obligatorie instalarea perdelelor de protecţie.
Apa
În general, afinul se comportă excelent în zonele cu precipitaţii anuale medii, undeva între 800-1000 mm. Cele mai mari producţii se obţin dacă precipitaţiile sunt uniform repartizate pe parcursul perioadei de vegetaţie. Seceta prelungită are efecte negative asupra creşterii şi fructificării, iar excesul de umiditate favorizează căderea frunzelor, degradarea sistemului radicular şi, implicit, uscarea plantelor.
Substratul
Afinul preferă solurile acide, suficient de profunde, bine structurate, cu un conţinut ridicat de humus, cu pH-ul cuprins între 4,2 şi 4,8, cu drenaj bun, deoarece excesul de umiditate duce la asfixierea rădăcinilor. Pentru corectarea pH-ului unor soluri bazice se foloseşte turbă acidă, sulfat de amoniu, mulci din frunze de stejar sau de conifere. În cazul în care pH-ul este mai mic de 4, reacţia solului se corectează cu amendamente calcaroase.
Întreţinere
Tăieri
De obicei, afinul se conduce sub forma de tufă aplatizată cu 15-20 tulpini de diferite vârste (1-5 ani).
După cinci ani de la plantare, tăierile constau din îndepărtarea tulpinilor mai bătrâne de 5 ani şi a celor cu o vigoare slabă. La soiurile cu port erect se înlătură tulpinile din centrul tufei iar la soiurile cu tufa răsfirată se îndepărtează cele care atârnă sau sunt înclinate.
Lucrări
În plantaţiile extinse de afin, procedeul cel mai des utilizat este ogorul lucrat. Solul se lucrează prin arătură la adâncimea de maximum 12-15 cm, iar în cursul perioadei de vegetaţie, prin lucrări de întreţinere la 5-6 cm, pentru a nu deranja sistemul radicular.
Fertilizare
Tot pentru plantaţiile extinse de afin, fertilizarea se face anual, cu îngrăşăminte chimice pe bază de azot, fosfor şi potasiu, în proporţie de 1/2/1, aplicând 500-600 kg/ha, la care se adaugă 15-20 t/ha îngrăşăminte organice bine fermentate sau compost. Dacă mulcirea se face cu compost, se poate reduce cantitatea de îngrăşăminte chimice cu 20-30%.
Mulcire
Pentru mulcire sunt necesare diverse materiale: rumeguş de conifere; litieră de conifere sau de stejar; turbă acidă; frunze sau paie tocate, aplicate într-un strat de 10-15 cm sau folie specială pentru mulcire.
Irigare
Afinul răspunde favorabil la irigare în perioada de creştere a lăstarilor şi a fructelor; la 3-5 săptămâni înainte de recoltarea fructelor şi după, în perioada de diferenţiere a mugurilor de rod. Irigarea poate fi făcută prin aspersiune sau prin picurare. Irigarea prin aspersiune este metoda cea mai ieftină şi asigură o bună aprovizionare cu apă a solului pe întreaga suprafaţă cultivată. Alt avantaj ar fi spălarea foliajului. Există însă şi dezavantaje: consumul mare de apă pe unitatea de suprafaţă şi favorizarea dezvoltării bolilor fungice la nivelul tulpinii şi fructelor.
În timpul verii se pot face 1-2 udări săptămânal pe solurile mai grele şi 2-3 udări pe săptămână pe solurile mai uşoare, în funcţie de media de precipitaţii anuale şi de tipul de sol. Irigarea prin picurare se foloseşte tot mai mult pe plan mondial datorită cantităţii mici de apă utilizate. Aceasta se poate face prin conducte îngropate sau la suprafaţa solului, pentru care se folosesc norme mici de udare, dar cu o frecvenţă mai mare.
Chiar dacă sunt puţini cei care vor purcede la înfiinţarea unei plantaţii de afini (de altfel o afacere excelentă în cazul cultivării unor soiuri speciale, extrem de productive cum ar fi Nelson, Reka, Duke, Bluecrop sau Elliot), sunt convins că undeva, într-un colţ al grădinii sau chiar într-un ghiveci mai voluminos, oricine poate planta un afin, bucurându-se apoi de miraculoasele sale fructe.
