Pentru cea mai așteptată sărbătoare a iernii, Crăciunul, românii au știut dintotdeauna atât să apeleze la tradiția autohtonă, cât și să accepte obiceiuri mai recente, împrumutate. Cu alte cuvinte, au știut în egală măsură să păstreze autenticul dar și să se bucure de tot ceea ce este nou. Oricare ar fi alegerea fiecăruia dintre noi, Nașterea Domnului este un prilej de sărbătorire a belşugului, generozităţii şi a familiei, un sentiment de mulțumire vie și de satisfacție sufletească, aducând odată cu ea o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstițiul de Iarnă (22 dec.), momentul în care natura dă speranțe că va renaște.
Lingviştii nu s-au pus nici până acum de acord cu privire la originea cuvântului „Crăciun”. Unii spun că ar fi moştenit din latinescul „creationem”, care înseamnă creaţie sau naştere, dar alte izvoare istorice ar sugera că la originea sa se află un cuvânt tracic, mult mai vechi, de dinainte de romanizarea Daciei. Alţi specialişti spun că ar proveni din slavă. Cel puţin opt sensuri diferite au fost asociate acestui cuvânt de-a lungul timpului. Indiferent de origine, Crăciunul rămâne o perioadă a tradiţiilor, a superstiţiilor şi a obiceiurilor transmise din generaţie în generaţie, dar și a unora mai noi, care își fac loc mai timid. În toate zonele istorice ale României, în centrul sărbătorilor de iarnă se află familia, credinţa și speranța unui an mai bun şi mai prosper.
Obiceiul colindatului
În seara de Ajun, casele trebuie să fie curate şi pregătite pentru colindătorii care nu se lasă deloc așteptați. Colindul este cea mai larg răspândită tradiţie de Crăciun, alături de împodobirea bradului. În prima zi de Crăciun, colindătorii merg din casă în casă cu steaua în mână și le vestesc oamenilor nașterea lui Iisus prin cântece și poezii. Se spune că acela care nu le deschide poarta colindătorilor va avea parte de un an neroditor și de ghinioane în casă, cauzate de zgârcenia de care a dat dovadă.
Au rămas ceremoniale sau activităţi festive care se practicau cu mai multă intensitate în prima jumătate a secolului al XX-lea şi în secolele anterioare. Este vorba despre desfăşurările dramatice în care intră colindatul, umblatul cu steaua, mersul cu Irozii şi cu Viflaimul, care sunt atestate în sec. al IX-lea în Bizanţ, şi care pot fi regăsite şi astăzi în unele spaţii din România. Aşadar, avem de-a face cu o vechime de 1.000 de ani, certificată, ceea ce ne dă de înţeles că avem una dintre cele mai bogate şi complexe sărbători. Aceste sărbători ale Crăciunului ţin din Ajunul Crăciunului, din seara zilei de 24 decembrie, până de Sfântul Ion (6 ian.). Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec și gest ritual, ci și numeroase mesaje și simboluri ale unei străvechi spiritualități românești. Acesta s-a păstrat asociindu-se cu celebrarea marelui eveniment creștin care este Nașterea Domnului Iisus Hristos. În ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din țară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Nașterea Domnului și sunt primiți cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci și colaci. În Maramureș, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Atât grupuri de copii cât și grupuri de adulți se strâng laolaltă și merg să colinde la casele vecinilor sau la casele altor oameni. Atunci se cântă „O ce veste minunată”, un colind foarte vechi și foarte popular în popor, dar și „O brad frumos”.
În Maramureș, la colindat merg și adulții, nu numai copiii. Ei sunt primiți de gazde și cinstiți cu cozonac, sărmăluțe, preparate din carne de porc, colaci și vin. Un alt obicei popular este atârnarea unei crenguțe de vâsc în case. Vâscul apare în mai multe culturi, iar originea sa nu este cunoscută. De exemplu, poparele scandinave credeau că vâscul o reprezintă pe zeița dragostei, Friga, și că acele cupluri care se sărută sub vâsc vor fi împreună toată viața. În tradiția creștin-ortodoxă, se spune că acela care pune vâsc în casă va avea un an îmbelșugat, fericire și pace în familie. De asemenea, în ziua de Ajun, cei care voiau să afle cum vor sta cu sănătatea în anul care urmează tăiau pe jumătate un măr. Dacă fructul avea viermi la interior, credința era că omul va fi urmărit de boală. Un măr putred însă anunța moartea. Gospodinele știu că toata casa trebuie curățată lună înainte de Ajun, când nu mai au voie să dea cu mătura, pentru că o veche superstiție spune că așa se alungă norocul din casă. Iar creștinii nu au voie să bea rachiu în Ajunul Craciunului. Persoanele de origine slavă din România sărbătoresc și în data de 7 ianuarie Crăciunul (de rit vechi) pentru că, de fapt, Crăciunul lor este la aceea dată, adică la două săptămâni după Crăciunul românesc, ortodox .
Directorul Institutului de Etnografie şi Folclor ”Constantin Brăiloiu” din cadrul Academiei Române, acad. Sabina Ispas, amintește: „Colindatul copiilor, piţărăii sau mersul cu niţălaşul, care de obicei se făcea cu o zi înainte, pe 23 decembrie, erau întruchiparea purităţii, care în textul sacru era reprezentată de cântarea îngerilor, cei care au anunţau naşterea. Singurele daruri pe care copiii le primeau erau fructele uscate şi colacii, nucile şi merele, care se consumau la o masă comună. Aceşti înaintemergători marcau un spaţiu de purificare prealabilă al desfăşurării sărbătorilor. Ei purtau în mână colindiţe, însă şi aici există diferenţe locale. Aceste colindiţe erau nişte beţe frumos împodobite, cu care copiii scormoneau tăciunii din vatră. Se poate spune că aceasta este o primă expresie a relaţiei dintre ritualul de sărbătoare şi accepţia luminii. Simbolistica acţiunii copiilor era aceea de a media, de a stimula efectul luminos al focului. Astăzi, nu se mai practică acest obicei. Mărturiile existente atestă existenţa acestui obicei şi la popoarele pregermanice şi la popoarele precreştine, însă semnificaţia era cu totul alta”.
”Copiii erau secondaţi de ceata de colindători maturi, „una dintre cele mai importante componente rituale din întregul ciclu calendaristic. Existau două cete bărbăteşti de colindători. Avem numai vreo două-trei localităţi unde există cete de femei, în Argeş şi Brăila. Cetele erau în majoritatea lor bărbăteşti şi aveau un caracter aproape ezoteric, deci de iniţiere. Aceste cete de colindători aveau repertorii specifice, cu o succesiune a cântărilor, cu locuri bine fixate, începeau cu poarta, uşa, fereastra şi apoi în interior, în jurul mesei, la icoane. Repertoriile erau de colinde generale, cele pentru gospodărie, pentru casă şi apoi pentru fiecare membru al familiei“, mai adăugă directorul Institutului de Etnografie şi Folclor. Tematica colindelor era foarte bogată, mare parte din aceasta se axa pe ciclul vieţii de familie, familia fericită, familia tânără. De asemenea, colindele mai vechi aveau mesaje legate de cele Şapte Taine, mesaje catehetice. Altele mai recente prezintă, după cum ştim, naşterea, bucuria naşterii, prezenţa Fecioarei Maria, prezenţa sfinţilor, mai apar chiar Adam şi Eva, protopărinţii.
Obiceiul descolindatului
Rămânând în același registru, Sabina Ispas susține că: „Un alt eveniment interesant, care nu se manifestă peste tot, dar se pare că în trecut a fost destul de cunoscut, a fost numit de Petre Caraman descolindatul. Se referă la o serie de acţiuni negative întreprinse împotriva celor care nu primeau colindătorii în gospodăria lor. De multe ori s-a interpretat această acţiune ca o agresivitate a cetei de colindători, dar în realitate nu este aşa, este un mijloc de a elimina din structura rituală acele gospodării care ar fi putut să primejduiască unitatea comunităţii. Unul din rosturile colindatului era să recreeze în spaţiul şi timpul sacre, în contextul teofaniei de Crăciun, unitatea spirituală. Se colinda din seara de 24 decembrie şi până în 25 decembrie, când avea loc agapa (masă comună, frăţească, la vechii creştini), la care se adăuga obiceiul colindatului de Bobotează şi de Sfântul Ioan.”
Totodată, folcloristul Sabina Ispas susţine că astăzi se face o confuzie gravă între cântecele de Crăciun şi colinde, acestea din urmă fiind componente ale vechiului ritual. Ceea ce se cântă astăzi sunt cântece de Crăciun. A colinda nu înseamnă a merge din loc în loc, din casă în casă, după cum greşit a apărut şi expresia „a colinda magazinele“, ci înseamnă a vesti. De asemenea, nici cântecul de stea nu este colind. Şi nu este corectă expresia „a colinda cu steaua“, ci „a umbla cu steaua“. Aparent, cântecul de stea pare mai nou, dar cum trimiteri cu privire la umblatul cu steaua apar încă din secolul al IX-lea, rezultă că numai repertoriul este unul îmbunătăţit, actualizat, pentru a fi pe înţelesul oamenilor de astăzi. „Totodată, cred că ar trebui menţionat umblatul cu capra. De obicei, capra însoţea cetele de colindători, nu se regăsea în perioada Anului Nou. Acest obicei s-a răspândit în perioada ultimilor 50 de ani“, adaugă Sabina Ispas. Şi tot ea continuă: „Întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă se bazează pe ceea ce am putea numi desfăşurarea unui sistem dramatic. Colindatul este o dramă liturgică, la fel ca şi mersul cu steaua, dar şi semănatul şi pluguşorul iarăşi sunt o desfăşurare dramatică. Şi ce se întâmplă de Bobotează este o desfăşurare dramatică. Deci, ne aflăm în faţa unei structuri dramatice prin gesturile tuturor celor implicaţi, de obicei bărbaţi, care deţin autoritatea, ei sunt sacrificatori, ei sunt oficianţii. Femeile aveau alte tipuri de sarcini. În decursul celor 12 zile se consumă aceste acte dramatice, în spaţiul şi timpul sacre.“
Masa tradiţională simboliza sacrificiul
În ceea ce priveşte masa tradiţională închinată sărbătorii, binevenită după lunga perioadă a postului, etnologul Sabina Ispas este de părere că reprezintă momentul în care se consumă preparatele porcului, ale animalului sacrificat. Bucatele tradiţionale din carne de porc – tobă, caltaboşi, cârnaţi, piftie, sarmale sau poale-n brâu – sunt pregătite în Ajunul Crăciunului. Alături se găsea colacul, o altă formă a sacrificiului, de data aceasta hristic (care se referă la Hristos), şi vinul. În centru stau ramura verde, garanţia învierii. Ramura verde o găsim şi în ipostaza pomului raiului, care apare în textul de colind, vegetalul care asigură viaţa după moarte. De asemenea, pe masă se puneau paie. Pentru că acel colac care se punea pe masă se presupunea a fi trupul lui Iisus, paiele întruchipau ieslea. Lângă toate acestea se mai punea grâu încolţit sau crenguţele înflorite, aduse în casă de ziua Sfântului Andrei (30 nov.) şi se aprindea focul.
Cât despre sărbătoarea Crăciunului de astăzi, Sabina Ispas conchide: „Nu este numai marketing, ci şi o regândire a locului omului în Univers. Se merge pe existenţa eminamente seculară, în acelaşi loc. În acelaşi loc nu pot exista deodată şi sacru şi profan. Este o schimbare de mentalitate şi de raport între om şi divinitate. Astăzi, sărbătoarea s-a transformat în serbare, mai mult din raţiuni de destindere, şi nu pentru că sărbătoarea în sine înseamnă ceva pentru om. Sărbătoarea Crăciunului este una dintre ofertele pe care Dumnezeu le face omului. Individul o acceptă sau nu acceptă. De el depinde“.
Obiceiuri de Crăciun în diferite regiuni ale țării
Oltenia
Un vechi obicei al românilor din satele unor zone ale țării, ca de pildă cele din Oltenia, era acela ca în Ajunul Crăciunului, gospodarii să se trezească dimineața devreme, să facă focul în sobă și cu o rămurică a unui pom din grădină să jăruiască jarul stând la gura sobei și să spună: „Bună dimineața lui Ajun! /C-a venit într-un ceas bun /Să ne-aducă: porcii grași și unturoși /Și oamenii sănătoși; /Vacile cu viței, oile cu miei, scroafele cu purcei, cloștile cu pui, găinile cu ouă……și tot așa se continua cu ceea ce gospodarii doreau să aibă, ca în final să se spună: La anul și la mulți ani!
În satele din Oltenia, în Ajunul Crăciunului se practică „scormonitul în foc„. Toţi membrii familiei se adună în jurul focului şi, pe rând, dau cu o nuia, spunând: „Bună dimineaţa lui Ajun/ Că-i mai bună a lui Crăciun/ Într-un ceas bun/ Oile lânoase/ Vacile lăptoase/ Caii încurători/ Oamenii sănătoşi/ Să se facă bucatele, porumbul, grâul”. „Piţărăii” este un obicei de pe vremea dacilor care se practică în localităţile de pe Valea Jiului şi care semnifică sacrificiul adus divinităţii drept mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Piţărăii sunt numai bărbaţi, copii sau adolescenţi, organizaţi în cete, îmbrăcaţi în haine populare care se adună în noaptea dinaintea Ajunului pentru a împodobi steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori pe care le agaţă de prăjini de câţiva metri lungime. Alaiul porneşte apoi la colindat. În Oltenia, văile răsună de Colinde în fiecare Ajun. Cea mai răspândită este „Steaua”, care se cântă, în general, în cete de câte patru. Fiecare membru are un rol: unul ţine Steaua, altul este responsabil cu strânsul banilor, al nucilor şi al covrigilor promişi, în vreme ce alţi doi ţin sacul şi un ciomag, pentru a se apăra de câini. Tot în Oltenia, în ziua de Crăciun, femeile mai respectă încă un obicei vechi de sute de ani – dimineaţa, ele pleacă la cimitir, unde dau cu tămâie mormintele, după care se întorc acasă şi scot colacii de le copt. Pe fiecare colac sunt puse un ou şi o lumânare, iar apoi se dă de pomană prin vecini.
Moldova
Pe lângă împodobirea bradului, în unele gospodării se păstrează un obicei străvechi – decorarea caselor cu plante: busuioc, măghiran şi bumbişor – purtător de noroc. Tradiţia spune că femeile nemăritate îşi pot vedea ursitorul dacă pun într-o strachină, pe prispă, sub fereastră, câte un pic din toate mâncărurile specifice Crăciunului. În Moldova, în special în Bucovina, oamenii fac turte de Crăciun şi le păstrează până la primăvară, când sunt puse între coarnele vitelor atunci când pornesc la arat. Se spune că aceşti colaci trebuie să fie rotunzi precum Soarele şi Luna. Bucovina este, de altfel, recunoscută pentru modul în care sunt păstrate tradiţiile. Aici, în ziua de Ajun, femeile obişnuiesc să ascundă fusele de la furca de tors sau să bage o piatră în cuptor pentru a ţine şerpii departe de gospodărie.
O tradiţie frumoasă, dar care în timp s-a cam pierdut, este aceea a ieşitului afară cu mâinile pline de aluat şi de a atinge fiecare pom din livadă, repetând: „Cum sunt mâinile mele pline de aluat, aşa să fie pomii încărcaţi cu rod tot anul!”. Tot în Bucovina sunt preparate 12 feluri de mâncare de post, între care prune afumate, sarmale cu cartofi, ciuperci tocate cu usturoi, borş de bureţi (ciuperci), special pentru masa din Ajun – ultima înainte de încheierea postului. Uneori, sub masă sunt răsfirate câteva fire de fân. Peste masă se petrece un fir de lână roşie, legat sub formă de cruce, iar la colţurile mesei se aşează căpăţâni de usturoi. În mijlocul mesei este pus un colac rotund, iar în jurul său cele 12 feluri de mâncare. Odată terminată masa, satele sunt animate de colindele cetelor de flăcăi. În unele zone, ei se îmbracă în portul tradiţional, cu sumane sau cojoace şi cu căciuli împodobite cu mirt şi muşcate. În unele zone, pe lângă colindători, ies pe uliţele satului cetele de mascaţi – „babe şi moşnegi” care prin joc, gesturi şi dialog transmit urări pentru anul care vine.
Transilvania
În satele din Maramureş, colindătorii iau cu asalt uliţele încă din Ajunul Crăciunului şi sunt răsplătiţi cu nuci, mere, colaci sau bani. Tinerii umblă din casă în casă cu „Steaua” sau cu „Capra„, reprezentaţii răspândite în numeroase zone din România. Ceva mai aparte şi consacrat în zona Maramureşului este „Jocul Moşilor„, la originea căruia se crede că au stat ceremoniile cu măşti din nopţile de priveghi, un ritual străvechi de cinstire a morţilor. După ce au colindat toată noaptea, copiii şi tinerii îşi iau bicele şi ies pe uliţele satului. Cine le iese în cale este „croit” de biciul „moşilor”. „Moşii” maramureşeni poartă, în general, o mască făcută din blană de cornute şi bat la uşile oamenilor pentru a-i speria şi pentru a le ura un an mai bun. O altă tradiţie nelipsită în acest colţ al României este „Viflaimul” – o piesă de teatru popular în care este recreat momentul apariţiei magilor şi al păstorilor ce prevestesc naşterea lui Iisus. În jur de 20-30 de tineri iau parte la acest spectacol în care sunt întruchipate personaje biblice precum Maria, Iosif, Irod, vestitorul, hangiul, îngerul, păstorii, cei trei crai de la Răsărit, ostaşii, moartea, dracul, moşul, străjerul şi mulţi alţii, în funcţie de cât de mare este ceata.
Tot aici, de Crăciun nu se dă cu mătura, nu se spală rufe şi nu se dă nimic cu împrumut. Cei care au animale şi păsări în gospodărie obişnuiesc să le dea mâncare pe săturate şi o bucată de aluat dospit, despre care se spune că le-ar feri de boli. În unele zone, în Ajunul Crăciunului încă se mai leagă pomii fructiferi cu paie pentru a fi mai roditori în anul care vine. Cei superstiţioşi ung cu usturoi vitele, la coarne şi la şolduri, pentru a alunga spiritele rele. Din străbuni se spune că, dacă vitele se culcă în seara de Ajun pe partea stângă, este semn că iarna va fi lungă şi geroasă. Tot în Transilvania, se mai păstrează încă, în satele de pe Târnave, „butea feciorilor„. Băieţii se strâng în ceată pentru a aduna, încă din zilele de post, vin pentru petrecerea din ultima săptămână a anului. Ceata de colindători este organizată după reguli complicate şi fiecare membru are un rol (ghirău, ajutor de ghirău, jude, pârgău mare, pârgău mic). Tot în această zonă se cântă un colind cu rădăcini de peste două milenii, intitulat „Împăratul Romei”. Colindul redă contextul istoric al naşterii lui Iisus, în timpul împăratului roman, Octavian Augustus, şi descrie momentul venirii celor trei magi de la Răsărit cu daruri – aur, smirnă şi tămâie.
În satul Limba, din judeţul Alba, se păstrează încă un vechi obicei – „Piţăratul„. Denumirea vine de la „piţărău” – colacul pe care cei mici îl primesc atunci când merg la colindat. El este făcut din aluat care rămâne de la pâine sau de la cozonaci. În comuna Ilva Mare din Bistriţa-Năsăud, în Ajnul Crăciunului pornesc prin sat „belciugarii” – tineri costumaţi în capră, soldat, urs, preot, jandarm, doctor, mire şi mireasă, care interpretează, în fiecare casă, o mică scenetă. Obiceiul nu este specific creştinismului, dar oamenii de pe Valea Ilvelor cred că gospodăria în care joacă „belciugarii” va fi una bogată în anul care vine. De aceea, toată lumea îi aşteaptă şi îi răsplăteşte.
La Sălişte, în judeţul Sibiu, se păstrează o tradiţie veche din anul 1895. În seara de Ajun, cetele de feciori colindă în toate casele satului, îmbrăcaţi în costume populare. Colindatul începe cu casa primarului şi a preotului, după care feciorii pornesc din casă în casă, până dimineaţă, iar la final se duc direct la „ceată”, unde colindă „gazda”. În prima zi de Crăciun, la prânz, cetele de feciori colindă în biserică, după încheierea slujbei, fiind ascultaţi de tot satul. În a patra zi de Crăciun, toate cetele din Mărginime, dar şi din localităţi de dincolo de munţi, din judeţele Vâlcea şi Argeş, sunt invitate la întrunirea cetelor de juni de la Sălişte, care se ţine anual încă de la 1895, cu o singură întrerupere, de zece ani, după Al Doilea Război Mondial. Fiecare ceată îşi prezintă jocurile tradiţionale şi mesajul, după care se prind cu toţii în Hora Unirii.
Banat
În localităţile de pe Valea Almăjului, colindătorii iau cu ei un băţ din lemn de alun încrustat în coajă sau afumat la lumânare. Băţul este lovit de podeaua casei pentru a alunga duhurile rele. Alunul fiind naşul, în folclorul românesc, cu el se alungă şerpii, norii, spre a feri gospodăria de diavoli şi a-i aduce prosperitate. Bătrânii aruncă în faţa colindătorilor boabe de grâu şi porumb. Oamenii cred că dacă vor amesteca boabele peste care au trecut colindătorii cu sămânţa pe care o vor pune în brazdă vor avea parte de o recoltă bună în anul care vine. În Ajunul Crăciunului, sârbii din Banat fac focul pentru pentru a arde „badnajak-ul„. Este vorba despre un trunchi de stejar tânăr care este aprins în noaptea de Crăciun în curtea casei. Scânteile focului ar aduce bunăstare gospodăriei.
În Apuseni, în ultima duminică dinaintea Crăciunului are loc „Crăciunul fiarelor” sau „Noaptea lupilor„. În zorii zilei, un flăcău „neînceput” este trimis la marginea satului. Aici, cu o seară înainte, fetele atârnă într-un copac măşti care reprezintă duhurile pădurii. Flăcăul alege una dintre ele şi devine „vârva” satului – o personificare a lupului, considerat ocrotitorul pădurii şi al vânatului. Băiatul porneşte prin sat, însoţit de o ceată, iar în calea lor nu are voie să iasă nicio fată sau femeie, pentru că se spune că aceasta va fi bântuită tot anul de lupi. Bărbaţii îi primesc în curte, unde îi servesc cu băutură şi friptură. Seara, flăcăii merg la huda lupului, o peşteră adâncă, unde aruncă un purcel sau un berbec, jertfă oferită animalelor sălbatice. O altă tradiție specifică Munteniei, Olteniei și Banatului este ca gospodinele să prepare un aluat folosit pentru a alunga deochiul animalelor din gospodărie. Astfel, animalele vor fi sănătoase tot anul și vor da mai mult lapte.
Dobrogea
Varianta dobrogeană a „Caprei” este „Struţul„. Tradiţionala costumaţie de Crăciun este făcută în această zonă dintr-o ţesătură groasă de lână, de care sunt prinse legături de stuf, plante găsite din abundenţă pe malurile lacurilor dobrogene. Flăcăii se strâng în cete încă din 6 decembrie, de la Moş Nicolae, pentru a începe repetiţiile. În trecut, cetele erau foarte bine organizate. Fiecare avea un „cap” care se asigura de păstrarea tuturor tradiţiilor, un ajutor, un contabil, un ţuicar, un pisic şi o iapă. Aceste orânduiri se mai păstrează încă în unele localităţi în care băieţii se mai organizează după vechile obiceiuri. În nordul Dobrogei, în apropierea Munţilor Măcinului, cetele de feciori au şi „Oleleul” – personaj de origine păgână care intră primul în gospodărie, înconjoară ceata de colindători de două-trei ori, după care o veghează. Oleleul are misiunea de a speria duhurile rele. El este îmbrăcat în general în cojoc din piele de oaie şi înarmat cu un buzdugan şi cu o sabie din lemn. Costumaţia este completată cu beteală, clopoţei şi tălăngi pe care „oleleul” le bate din pământ pentru a proteja gospodăriile de spiritele rele.
Tot în zona Dobrogei se găsesc şi aşa-numiţii „moşoi„. Aceşti colindători cu măşti colorate au devenit o emblemă pentru Luncaviţa, singura comună din România în care se mai practică obiceiul. Colindătorii poartă măşti pentru a simboliza prezenţa spiritelor strămoşeşti care alungă răul din calea naşterii lui Iisus şi vestesc un an mai îmbelşugat, cu linişte şi bucurii. Moşoii se costumează într-un cojoc lung până în pământ, întors pe dos, din blană de vulpe sau de iepure, măşti făcute din tărtăcuţe, coarne de berbec, panglici colorate, flori şi mărgele colorate.
Tradiție românească de Crăciun, în patrimoniul UNESCO
La Mărișel, o localitate de lângă Cluj, un obicei străvechi de Crăciun este atât de frumos încât a fost inclus în patrimoniul UNESCO. Aici, în inima munților Apuseni, toate tradițiile sunt păstrate cu sfințenie. Există un obicei străvechi numit „Junii Măriselului”: un grup de 10 tineri necăsătoriţi, care în fiecare an vin la biserica din sat, după care ies în faţa lăcașului de cult, dansează şi colindă. La un moment dat, junii, le invită la dans pe fetele care nu sunt căsătorite.
Sărbătorile de iarnă în Bucureştii de odinioară
În Bucureştii de altădată, venirea praznicului Crăciunului era o bucurie pentru cei mari şi pentru cei mici, deopotrivă. Sărbătoarea era vestită de cei mici, care umblau cu Steaua în noaptea de Ajun, dar şi prin ceremoniile organizate de protipendada bucureşteană. Mai întâi, colindătorii mergeau la Palatul regal, apoi la Mitropolie şi în casele bucureştenilor pentru a vesti începutul praznicului. Cu acest prilej era tradiţia ca mitropolitul să meargă cu Icoana Naşterii pruncului Iisus la palatul domnitorului pentru a o sfinţi în prezenţa domnitorului. În ziua de Crăciun, principele participa la slujba de la Mitropolie şi la masa oferită de mitropolit în palatul său. De altfel, la 25 decembrie 1877, nefamiliarizat cu obiceiurile româneşti, principele Carol, de confesiune catolică, nota în memoriile sale: „Bucuria sosirii Crăciunului, precum şi pomul de Crăciun obişnuit la germani nu se cunosc în România, cu toate că se sărbătoresc aceste zile cu fel de fel de petreceri, cu care se pune capăt unui post îndelungat”. Solemnităţile sărbătorilor de iarnă continuau cu Te Deum-ul de la Mitropolie cu prilejul Anului Nou şi se finalizau cu praznicul Bobotezei, care se desfăşura cu un ritual aparte.
Bucureşteanul din toate timpurile, mult mai ataşat de valorile satului de unde provenea, s-a simţit mereu apropiat de tradiţia sărbătoririi Crăciunului, păstrând cu credinţă şi sfinţenie tot ce învăţase de la părinţi. Cu toate acestea, oraşul a adăugat treptat sărbătorii elemente noi, care au prins rădăcini, rămânând să coexiste cu cele tradiţionale. Fie că vorbim de secolul al XIX-lea sau de anii dintre cele două războaie mondiale, Crăciunul a reprezentat pentru locuitorii Bucureştilor un prilej de pietate, dar mai cu seamă de bucurie şi petrecere. Încă din timpul postului, pe care unii îl ţineau cu sfinţenie, iar alţii mai puţin, fiecare familie începea pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători, muncind din greu pentru a face curăţenia generală a casei, pentru ca apoi să urmeze îndeletniciri mai plăcute, precum înnoirea hainelor şi prepararea mesei de sărbătoare. Un rol important în pregătirea mesei de Crăciun îl aveau băcăniile de odinioară de unde bucureşteni mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice şi câte şi mai câte alte bunătăţi. În general, însă, oamenii îşi preparau mâncărurile tradiţionale în casă. Gospodinele înfăşurau sarmalele, umpleau caltaboşii, tocau şi condimentau cârnaţii şi nu uitau nici de „fiertul şuncilor şi al limbilor afumate”. Dulciurile erau şi ele la mare cinste. Făcute cu trudă, dar şi cu multă bucurie, cozonacii, plăcintele, baclavalele şi sarailiile care urmau să împodobească masa de sărbătoare erau scoase aburinde şi răspândind o aromă ameţitoare din cuptoarele încinse.
Copiii aveau şi ei preocupările lor, hotărând unirea în cete şi învăţând cu multe zile înainte colindele tradiţionale pentru a le spune apoi din casă în casă, la sorocul potrivit. Nici împodobirea Stelei, cu care aveau să colinde în nopţile Crăciunului, nu avea să fie uitată de cei mici, dar şi de tineri, după cum nu era uitată nici pregătirea straielor specifice Vicleimului mahalalei unde trăiau. Hârtia colorată şi lipiciul din făină se găseau din belşug în perioada Crăciunului, tocmai pentru astfel de îndeletniciri.
Colinde la Palatul Regal
Un vechi obicei păstrat până astăzi îl reprezintă colindul. Dacă uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători de la miezul nopţii şi până în zori începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, la oraş colindătorii îşi începeau colindul de seara şi îl continuau până în miez de noapte. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Ajunul era considerat semnalul general al intrării bucureştenilor în sărbătoarea Crăciunului. Onorurile erau făcute mai întâi de către corurile de bărbaţi: corul Mitropoliei, cel de la „Domniţa Bălaşa”, precum şi corul operei Teatrului Naţional. Cântecele acestora de colind începeau la ora 8 seara, iar primul popas era făcut la Palatul Regal. Acolo se aşezau în faţa scării palatului şi începeau colindele cu emoţie şi talent, căci auditoriul era dintre cel mai ales: Majestăţile lor, împreună cu principii moştenitori şi copiii lor.
După ce terminau de colindat, uşile erau larg deschise şi oaspeţii erau poftiţi în „sala de aşteptare din josul aripii stângi a palatului”, unde îi aştepta o masă încărcată cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai din belşug la fel ca şi prăjiturele de toate soiurile. Colindătorii se alegeau şi cu sumedenie de daruri date de suverani care, la plecare, le urau „sănătate şi voie bună de Sărbători”. De la palat, corurile plecau spre reşedinţa mitropolitului pentru a-l colinda şi pe acesta. O oră mai târziu, Bucureştiul era împânzit de glasuri cristaline de copii care, împărţiţi în cete de câte trei, patru ori cinci ţânci, cântau cu bucurie „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”.
Copiii din mahalalele bucureştene, văzuţi de autorii vremii, cu „picioruşele îngreunate de cizmuliţe sau de şoşoni, cu paltonaşele aproape până la glezne, înfofoliţi cu şaluri de lână până peste nas, cu căciuli ţuguiate de oaie înfundate pe ceafă şi pe sprâncene, cu desagile de covrigi pe umăr şi cu mânuţele înmănuşate în lână şi înfundate în buzunare, luptând din greu cu zăpada moale ce cădea fără contenire din văzduh…” nu se deosebeau cu nimic de cei de la sate. Treptat, farmecul colindelor ce întâmpinau Naşterea lui Hristos învăluia cu evlavie întregul oraş. Veche şi frumoasă datină răspândind fericire şi smerenie, colindul rostit de copii şi de tineri prindea viaţă şi înduioşa sufletele creştinilor. Voci curate răsunau în noapte, aducând în toate casele vestea cea minunată a naşterii pruncului sfânt. La fel ca la ţară, şi la Bucureşti gazdele primeau colindătorii cu covrigi, mere şi nuci poleite. Pe drum copiii primeau şi bani de la trecători, bani care se duceau adesea pe un ceai cald cu scorţişoară sau pe o ceaşcă de salep, după care îşi continuau colindatul.
Tot în ajunul Crăciunului, dar în vremuri ceva mai vechi, dascălii bisericilor mergeau din casă în casă cu „icoana”, cântând troparul şi condacul Naşterii Domnului. Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie în Ţara Românească şi Moldova în anii 1650-1660, spunea că „se obişnuieşte ca în seara spre naşterea lui Hristos, toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de Germani, de citeţi şi de corişti, să se adune în bande, purtând icoane şi să umble toată noaptea dinspre naşterea Domnului şi în noaptea următoare”. Alte surse povestesc despre obiceiul de a merge a doua zi cu icoana. Un copil purta în braţe icoana acoperită cu o maramă, iar în urma lui mergea dascălul. Împreună intrau din casă în casă.
Odinioară, întregul Bucureşti era învăluit, în seara Crăciunului, în sunetele profunde şi atât de diferite ale clopotelor multelor biserici existente în oraş. Efectul era copleşitor: unele clopote sunau falnic şi maiestuos, pe când altele, tainic, stins, ori vesel şi zglobiu. Astfel, se auzeau „glasul tânguitor al clopotului de la Sfântul Gheorghe, sunetul jalnic şi mândru al Antimului, bătaia rară şi falnică a Sfântului Spiridon cel Nou, îngânându-se cu Sărindarul şi cu sunetul clopotului de la Curtea Veche”, după cum aminteşte Ion Ghica în scrierile sale. În ziua Crăciunului, din nicio casă din Bucureşti, oricât de săracă ar fi fost, nu lipsea de la masă friptura de porc, sarmalele, vinul roşu, ori de ce culoare preferau stăpânii, şi cozonacii rumeni şi gustoşi. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morţilor din familie. Pomana era dată rudelor şi vecinilor, dar şi celor nevoiaşi.
Citeşte şi Decoraţiuni tradiţionale de Crăciun şi datina împodobirii bradului
După slujba bisericească, fiecare îşi petrecea diferit ziua de Crăciun. Copiii ieşeau la săniuş ori să se dea pe gheaţă, tinerii plecau la petrecere, iar bătrânii mergeau şi ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii. Ziua trecea repede şi seara copiii se duceau cu Steaua. Treptat, uliţele oraşului prindeau a răsuna de cântece de Stea. În paralel cu Steaua, se mai umbla şi cu Vicleimul sau Irozii. În frunte mergea Irod, urmat de cei trei magi: Balthazar, Gaspar şi Melchior. Veneau apoi Îngerul, Călugărul, Ciobanul şi ostaşii. Era un obicei adus probabil tot de către saşii din Ardeal, la fel ca şi bradul de Crăciun. Primele forme, încă rudimentare, în care versurile colindelor de Stea se împletesc cu Vicleimul, sunt menţionate din secolul al XVIII-lea. Aproape un veac, Irozii s-au bucurat de mare cinste, deoarece cântau colinde vechi şi frumoase şi apoi erau şi strălucitor îmbrăcaţi. Cu timpul, obiceiul decade, căci locul tinerilor de altădată e luat de tot soiul de haimanale, care urmăreau doar câştigul şi să se încaiere între ei; iar scandalurile nu mai conteneau. În anul 1896, ocârmuirea Capitalei interzicea oficial Vicleimul, fără niciun rezultat însă, căci acesta a continuat să se practice încă mult timp după aceea.
