De ce e bine să plantezi un cais lângă casă?

Originar din zona centrală şi vestică a Asiei, caisul se întâlneşte foarte des în flora spontană din China şi Japonia. Ca plantă de cultură, despre cais se ştie că este cultivat de câteva milenii. Din vestul Asiei, caisul a fost adus mai aproape de Europa, în Armenia, ţară unde cultura lui a devenit extrem de răspândită. Caisul este cunoscut în Armenia încă din cele mai vechi timpuri, fapt datorită căruia se crede, în mod fals, că acest pom fructifer este originar din această ţară.

Etimologia caisului

Numele său ştiintific, „Prunus Armeniaca” derivă tocmai de la premiza sus-menţionată. Botanistul francez De Poerderle a scris în secolul al XVIII-lea că „acest pom îşi ia numele din Armenia, deşi provine din Asia Centrală, de unde este nativ şi de unde a fost dus în Europa”. În urma unor săpături arheologice efectuate în localitatea Garni din Armenia, au fost găsite seminţe de caise, vechi de două mii de ani. În afara acestora, alte surse spun că acest pom fructifer ar fi fost prima dată cultivat pe teritoriul Indiei, cu trei mii de ani înainte de Hristos.

Istoria caisului

Din Armenia, caisul ajunge în Grecia, sub denumirea de măr armenesc. Mult mai târziu, acesta începe să fie cultivat în Italia, Franţa şi Spania. Caisul a fost introdus în Grecia atât de către Alexandru cel Mare, cât şi de generalul roman Luccullus (106-57 I.Hr.), acesta din urmă aducând şi alţi pomi fructiferi din Armenia în Europa, precum cireşul şi piersicul. Celebrul botanist scoţian John Claudius Loudon (1783-1843) credea, pe bună dreptate, că acest pom provine, de fapt, dintr-o zonă extinsă a Asiei ce cuprinde: Armenia, Caucaz, Himalaya, China şi Japonia. În zilele noastre, caisul este întâlnit şi cultivat pe toate continentele, cu precădere în zonele cu climă temperată.

Caişii erau cultivaţi în Persia (actualmente Iran) încă din antichitate. O mare parte din fructe erau uscate şi păstrate spre a fi consumate şi în extrasezon. Caisele rămân şi în prezent un fruct important pentru locuitorii Orientului Mijlociu. Caisul a fost introdus în America de către misionarii veniţi de pe plaiurile spaniole. Aproape toată producţia de caise din SUA se află în statul California, fiind urmată de Washington şi Utah. De asemenea, caisele mai sunt cultivate şi în Australia, mai exact în Sudul Australiei, în Tasmania, vestul Victoriei şi în sudul statului New South Wales.

Citeşte şi De ce să plantezi pomi fructiferi toamna

Unele documente istorice indică date asupra unor soiuri de cais încă în secolul al XlV-lea în ţara noastră, unde caisul a reprezentat una dintre cele mai răspândite culturi de sâmburoase. Din păcate, în ultimii ani, suprafeţele ocupate de cais au fost reduse treptat. Una din cauze este fructificarea neregulată şi pieirea mugurilor florali după gerurile din februarie sau după tot mai frecventele îngheţuri târzii din luna aprilie, atât de dăunătoare. Deoarece caişii sunt printre primii pomi fructiferi care înfloresc primăvara devreme, ei pot fi afectaţi de temperaturile negative din timpul nopţii. Îngheţul le provoacă daune, deteriorând florile si împiedicând fructele să lege.

Descrierea şi pretenţiile caisului

În urma selecţiei făcute de oameni de-a lungul timpului, s-au obţinut mai multe soiuri de cais care se deosebesc prin conţinutul de zahăr, prin mărime, culoare şi aroma fructelor. În comparaţie cu cele ale mărului şi prunului, soiurile de cais sunt mai puţine şi nu exced acestora în privinţa diversităţii caracteristicilor şi a proprietăţilor. Ele diferă după perioada de coacere: timpurii, semitimpurii sau târzii. Prin ameliorări controlate, în ultimele decenii au fost realizate soiuri de calitate superioară, rezistente la boli, la ger şi secetă.

Caisul este o specie productivă, rezistentă atât la razele puternice ale soarelui din toiul verii, cât şi la geruri de până la -27°C, parţial la secetă şi dăunători. Caisul poate creşte si pe soluri lutoase sau nisipo-lutoase. Livezile de caişi se plasează de obicei în regiuni sau micro-zone ferite de brumele de primăvară şi de iernile prea geroase. Caisul este un pom pretenţios faţă de condiţiile climatice, în timpul înfloririi fiind foarte sensibil. Totuşi, acesta are nevoie de o perioadă cu temperaturi scăzute, pentru a putea intra în starea de repaus vegetativ. Aceste perioade de repaus sunt necesare pentru ca pomul să poată avea un rod bogat în anul următor.

Caisul este un arbore fructifer cu înălţimea cuprinsă între 5 şi 10 m, cu o coroană largă, neregulat rotundă şi cu o rădăcină pivotantă. Frunzele sunt relativ mari, elipsoidale sau aproape rotunde, cu vârful liniar, lanceolate, de culoare verde uşor deschis. Florile sunt solitare, cu pedunculul foarte scurt, albe sau albe cu nuanţe de roz. Fructele parfumate au diferite forme, sunt de culoare galbenă sau portocalie, puţin turtite, deseori roşiatice pe partea expusă spre sud. Suprafaţa fructelor este catifelat-pufoasă. Sâmburele este foarte tare, alungit, uşor separabil de pulpă. Miezul sâmburelui este alb-gălbui, comestibil, puţin amărui la gust.

Înmulţirea şi cultivarea caisului

Caisul se poate înmulţi prin seminţe sau prin altoire. Ca portaltoi pot fi utilizaţi pomi precum zarzărul, prunul-franc sau piersicul; după altoire, butaşii se plantează primăvara devreme, la distanţa de 4-8 m între rânduri, în gropi pregătite şi bine prelucrate încă din toamnă, ulterior i se aplică fertilizare şi irigare. Cum menţionam mai sus, caişii sunt deseori altoiţi pe portaltoi de alţi pomi fructiferi sâmburoşi (pruni sau piersici). Tăierea unei crengi a caisului şi altoirea unui alt pom cu aceasta, duce la producerea de fructe cu aceleaşi caracteristici ca cele ale caisului din care a fost tăiată ramura.

Există o zicală ce spune că puiul de cais nu creşte departe de trunchiul pomului mamă. Această zicală a apărut datorită faptului că acest pom fructifer are nevoie de un sol adecvat în care să crească. Solul ideal este un sol bine drenat, cu un PH de 6.0-7.0. Distanţele optime dintre caişi sunt de 7-8 m. În timpul vegetaţiei, cultura se întreţine cât mai curată, aplicându-se şi tăieri corespunzătoare, pentru dirijarea rodului. Pomii trăiesc până la 30-35 de ani, începând să rodească din al patrulea an. Culesul se face înainte de înmuierea pulpei fructelor.

Caişii sunt plante susceptibile la numeroase boli şi bacterii. De asemenea, pot suferi de boli fungice, incluzând putregaiul brun, putregaiul şi făinarea fructelor.

Calităţile caisului şi fructelor sale

Fructele caisului conţin o cantitate ridicată de zaharuri, în care predomină zaharoza, acizii organici (citric, tartric, mai puţin cel malic), aminoacizii, carotenul (de aici culoarea portocalie), precum şi vitaminele B1, B2 şi C. Pulpa fructului este bogată în pectine, celuloză fină şi macroelemente: potasiu, fier, argint. Mai conţine sodiu, calciu, magneziu, fosfor, iod, amidon, dextrină, inulină.

Excelentele calităţi nutritive, gustative şi de conservare ale fructelor se datorează aminoacizilor, în combinaţie cu vitaminele şi zaharurile din pulpa fructului. Fructele uscate păstrează toate substanţele în formă concentrată, acestea fiind chiar de 5-6 ori mai multe decât în caisele proaspete. Din fructe se mai produc dulceţuri, sucuri, gemuri, marmeladă, etc.

Miezul dulce al sâmburilor de caise conţine circa 55% grăsimi şi 30% proteine şi glicozidă amigdalină, substanţa care îi dă un gust uşor amărui. Se foloseşte în cofetărie, serveşte şi ca materie primă pentru extragerea unui ulei valoros, în care principala substanţă este acidul pangamic (ce conţine vitamina B15). El trebuie folosit cu măsură, deoarece conţine amigdalină. Din antichitate, caisele au fost folosite atât ca aliment, cât şi ca medicament. Ele reglează digestia, stimulează hematopoieza, de aceea sunt recomandate pentru tratarea anemiilor, fiind foarte folositoare femeilor însărcinate şi copiilor, în special pentru combaterea avitaminozelor.

Caisele au un efect curativ în cazul afecţiunilor sistemului cardiovascular şi ale rinichilor. Caisele uscate fac bine hipertensivilor şi bolnavilor de tuberculoză. Ele sunt foarte nutritive, contribuind şi la prelungirea vieţii. Cleiul vegetal de cais, uscat şi măcinat sub formă de praf, acţionează ca un remediu în industria farmaceutică, deoarece din acest praf de clei se prepară emulsii uleioase.

Citeşte şi Calendarul îngrijirii pomilor  fructiferi

Uleiul gras obţinut din sâmburi se întrebuinţează la producerea preparatelor solubile în grăsimi (vitaminele A, D, E, etc.), a cremelor şi unguentelor lichide. Fructele uscate sunt consumate mai mult în Asia Mijlocie. Sucul de caise este foarte benefic, mai ales pentru copii şi persoane în vârstă. Coaja sâmburelui se foloseşte în industria chimică pentru prepararea tuşului negru.

În Europa, caisele au fost considerate pentru mult timp un afrodisiac. Datorită raţiei mari de fibre pe care le conţin caisele uscate, acestea sunt des folosite petru a opri constipaţia. Efectele pot fi simţite doar dacă consumi mai multe, nu doar una-două fructe. Cercetările au arătat că, în comparaţie cu alte fructe sau legume, caisele conţin o cantitate semnificativa de caroten. Acesta este un antioxidant care previne diferite boli ale inimii, reduce colesterolul şi protejează organismul împotriva cancerului. În medicina tradiţională chineză, caisele erau utilizate pentru a regenera fluidele din corp, pentru a detoxifia organismul şi a reducere senzaţia de sete.

Citeşte şi 21 de pomi care nu au ce căuta în grădina ta

De asemenea, lemnul de cais, fiind dur şi frumos la culoare, se foloseşte la confecţionarea bibelourilor şi a altor obiecte şi accesorii. Arborele este foarte decorativ şi se recomandă pentru crearea spaţiilor verzi. Această specie, relativ rar răspândită din cauza cerinţelor specifice pedoclimatice, îmbină caracteristici biologice şi de producţie valoroase, cum ar fi: creştere intensivă, rezistenţă sporită la seceta, precocitate de fructificare şi creşterea rapidă a productivităţii pomilor. Fructele proaspete ocupă pe piaţa mondială un loc favorabil, imediat după cireşe şi vişine. Ele pot fi găsite în pieţe începând cu a doua decadă a lunii iunie şi până în prima decadă a lunii august.

Chinezii asociază caisul cu educaţia şi medicina. Chuang Tzu, un filozof chinez, susţinea despre Confucius că ar fi ţinut în aer liber o parte din orele cu elevii săi, în afara sălii de clasă, într-o livadă de caişi. Datorită faptului că sezonul caiselor durează foarte puţin, în Egipt a apărut expresia: „în sezonul caiselor”, folosită pentru a exprima o predicţie puţin probabilă.